Știai despre Istorie?

    

   Lumea modernă se organizează, acţionează, dar şi gândeşte modern. Nu este o relaţie de strictă succesiune. Conform logicii, gândirea a precedat şi aici fapta. Modernizarea gândirii constituie prima etapă cu importante urmări în dezvoltarea generală a noii societăţi. Renaşterea şi Reforma, două din fenomenele care marchează începutul epocii moderne sunt prin esenţa lor spirituale, chiar descoperirile geografice, izvorâte din necesităţi materiale, pornesc de la anumite cunoştinţe ştiinţifice.

  Pecetea gândirii moderne este dată de raţionalism. Ca orice direcţie a gândirii moderne, el îşi are originea în Grecia Antică. Catehismul raţionalismului modern îl constituie lucrarea lui Descartes, Discurs asupra metodei (1636), a cărei sinteză se află în cunoscuta concluzie "mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist".

   Raţionalismul a fost preluat de numeroşi gânditori europeni, cu nuanţele impuse de personalitatea acestora şi de mediul în care trăiau. Cei mai importanţi dintre ei sunt tot cei francezi, îndeosebi triada Montesquieu, Voltaire, Rousseau.

   Montesquieu este un nobil de robă, dar ideile sale au un conţinut modern. El critică Vechiul Regim atât direct în, Scrisori persane, cât şi indirect în Consideraţii asupra măreţiei şi decăderii Romanilor. Pornind de aici el îşi expune sistemul filosofico-politic în Despre spiritul legilor. Evoluţia societăţii este determinată de factorul geografic care asigură o superioritate a Nordului în faţă Sudului, a zonelor temperate asupra celorlalte, a Europei în faţa Asiei. Pentru o bună organizare a societăţii este necesar să se aplice o separaţie a puterilor - legislativă, executivă, juridică. Este o idee fundamentală pentru organizarea societăţilor democratice.

Montesquieu (18 ianuarie 1689 � 10 februarie 1755)

   Voltaire este un mare burghez. El nu construieşte ca alţi filosofi un sistem propriu-zis, gândirea sa putând fi considerată ca "un haos de idei clare". Supune însă unei critici necruţătoare toate păcatele Vechiului Regim, popularizează principalele idei filosofice ale epocii (Dicţionarul filosofic). Este promotorul despotismului luminat.

Voltaire (21 noiembrie 1694  � 30 mai 1778)

   Jean Jacques Rousseau aparţine micii burghezii. Ideile sale sunt mult mai radicale. El consideră că civilizaţia nu determină şi un progres moral, iar în Discurs asupra inegalităţii între oameni argumentează ideea că proprietatea privată este la originea tuturor relelor sociale. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Contractul social conceput, spre deosebire de unii predecesori, nu ca un contract între supuşi şi monarhi ci ca o înţelegere între oamenii liberi care delegă, temporar şi condiţionat, puterea unui conducător Rousseau argumenta aici principiul suveranităţii poporului.

Jean Jacques Rousseau (28 June 1712  � 2 July 1778)

   Iluminiştii francezi nu au fost revoluţionari. Ideile lor însă au fost preluate de Revoluţia franceză şi stau la baza Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului, cel mai important document al epocii moderne.

   Sub raport artistic, raţionalismul francez este legat de clasicism, rod şi al absolutismului îndeosebi în vremea lui Ludovic al XlV-lea. Acesta a vrut să-şi argumenteze epitetul "Regele Soare" şi prin strălucirea vieţii artistice care trebuia să se subordoneze unor reguli bazate pe principii antice. Exemplul cel mai cunoscut este Arta poetică a lui Boileau, replică modernă la opera similară a lui Horaţiu. Clasicismul rezultă cel mai bine din arhitectura pariziană. Sobrietate, linie dreaptă, simetrie sunt elementele care predomină. El se întâlneşte şi în pictură şi sculptură, ca şi în arta dramatică, îndeosebi în tragedie, comediile lui Molière, inspirate din viaţa contemporană lui, fiind mai puţin rigide.

   Clasicismul a dus însă prin stricta sa respectare şi la o anumită preţiozitate a limbajului, întâlnită şi în poezia spaniolă a epocii. De asemenea, regulile sale au determinat o neînţelegere a înnoirilor artistice. Pentru Voltaire opera lui Shakespeare era lipsită de valoare pentrucă încălca cele trei reguli clasice ale artei dramatice - unitatea de timp, de loc şi de acţiune.

   Paralel cu clasicismul tot în lumea catolică s-a afirmat barocul. Acesta a apărut ca urmare a Contra Reformei. Pentru a afirma superioritatea catolicismului, o artă înnoită a fost considerată ca un instrument deosebit de eficace. Barocul a renunţat la regulile rigide şi a apelat la ceea ce sugera natura care nu cunoaşte linia dreaptă şi simetria şi viaţa a cărei principală caracteristică este mişcarea. Barocul s-a reflectat în toate genurile artistice, îndeosebi în arhitectură. Noile biserici întrebuinţează cu precădere volutele, sugerând mişcarea. Principalele zone ale arhitecturii baroce sunt Austria şi Spania de unde s-a răspândit în America latină, îndeosebi în Mexic.

   Noile transformări au stimulat şi muzica. Perioada modernă a acesteia aduce două genuri care se impun - muzica simfonică şi opera. Primul gen este ilustrat îndeosebi de germani începând cu Bach şi Händel pentru a ajunge ulterior la Mozart şi Beethowen şi la noile maniere ale lui Brahms şi Wagner. In operă iniţiatori sunt italienii. In Peninsulă, genul devine de referinţă. El este bine primit însă şi în Franţa, unde i se adaugă baletul.

   Epoca modernă aduce deasemenea o nouă atitudine faţă de ştiinţă. Prin oamenii Renaşterii, aceasta reia unele realizări ale Antichităţii, selectează anumite direcţii din cunoştinţele medievale şi preia importantele realizări ale Asiei pe care arabii le oferă Europei.

   Renaşterea însă nu este [în ştiinţă] o simplă moştenitoare, ci şi o inovatoare pregătind terenul pentru o modernizare de ansamblu a ştiinţei, atât în ceea ce priveşte macrocosmosul, cât şi microcosmosul.

   Două transformări par adevărate. Declaraţii de Independenţă ale ştiinţei moderne - astronomia ia locul astrologiei, chimia pe cel al alchimiei.

   În astronomie, deschizător de drumuri a fost polonezul Copernic, care a renunţat la teoria geocentrica înlocuind-o cu cea heliocentrică. Soarele era pus în centrul universului, pe "tronul lumii". Teoria lui Copernic perfecţionată de Galileo Galilei a rămas adepta unor principii ale anticilor greci. Aceştia considerau că forma perfectă este sfera; mişcarea perfectă nu putea fi decât cea circulară, care a fost atribuită sferelor cereşti. Ulterior Kepler a demonstrat că această mişcare este de fapt eliptică.

   Pentru înţelegerea acestui fenomen, ca şi a fenomenelor fizice în general, o mare importanţă a avut-o teoria gravităţii universale, al cărei autor a fost Isaac Newton, care este şi creatorul calculului infinitesimal perfecţionat de germanul Leibnitz. Fizica newtoniană a înlocuit-o pe cea aristotelică şi a rămas singura autoritate în materie până la Einstein.

   În domeniul microcosmosului, cele mai importante realizări aparţin anatomiei. în Evul Mediu nu erau permise disecţiile. în timpul Renaşterii ele încep să fie practicate (Leonardo da Vinci) cu multă prudenţă. Abia mai târziu, în veacul al XVII-lea, Harvey descoperă circulaţia sângelui, cercetările în domeniul anatomiei şi fiziologiei fiind stimulate de inventarea microscopului, după cum cele din domeniul astronomiei au fost stimulate de inventarea şi perfecţionarea lunetei.

   Marea majoritate a descoperirilor ştiinţifice au fost realizate în secolul al XVII-lea. Ele au fost continuate în secolul al XVIII-lea, când s-a întreprins însă şi o operă de popularizare a lor, aşa cum a făcut Voltaire pentru principiile lui Newton.

   Cea mai importantă operă ştiinţifică a secolului al XVIII-lea este Enciclopedia patronată de Diderot. Operă de mare anvengură, care a avut peste două sute de autori, printre care cei mai reputaţi gânditori ai epocii, ea a alcătuit un bilanţ al cunoştinţelor umane, în primul rând al celor din Europa, acumulate până în a Il-a jumătate a secolului al XVIII-lea. într-o perioadă când limba franceză devenise un instrument de comunicare internaţională, Enciclopedia a avut o largă circulaţie din Rusia Ecaterinei a Il-ea până în coloniile spaniole din America de Sud.

   Dezvoltarea vieţii intelectuale a fost stimulată şi de crearea unui cadru organizatoric adecvat. Principalele instituţii sunt academiile. In unele cazuri, acestea au un caracter naţional, cum sunt Academia Franceză sau Societatea Regală din Anglia. Există însă şi academii create de mari centre urbane. La Academia din Berlin, patronată de Leibniz, a devenit membru şi Dimitrie Cantemir, care a redactat, la cererea acesteia, Descriptio Moldaviae.

   Prin natura ei, viaţa spirituală are un caracter internaţional, în primul rând european, cu anumite prelungiri în alte continente. în domeniul gândirii politice şi al exprimării artistice, ea cunoaşte însă importante nuanţe impuse de realităţile regiunilor respective. Viaţa spirituală a lumii moderne este diversă pentru că lumea însăşi este diversă.