Maghrebul și Egiptul.

  În secolul al XIX-lea Maghrebul (Algeria, Maroc și Tunisia) și Egiptul au avut o situație mai deosebită. În istoria lor au apărut două elemente fundamentale, schimbarea situației interne și intrarea, fără voia lor, în sfera colonialismului modern. Totodată, trebuie remarcate modificările structurii sociale. Situația politică s-a caracterizat prin anarhie, întreținută, pe de o parte, de Poarta otomană, și, pe de altă parte, de Spania și Portugalia. Unii dintre conducătorii locali au făcut eforturi deosebite pentru menținerea unității statale și a independenței. De această situație au profitat noii veniți. În anul 1830 Franța a ocupat Algeria. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea nordul Africii a fost unul dintre teatrele disputelor dintre Franța și Anglia.

  Egiptul s-a aflat, din anul 1517, sub dominația otomană. Urmare a revoltei lui Mehemet Ali, Poarta a recunoscut autonomia Egiptului. Reformele aplicate de acesta au făcut din Egipt o forță în lumea africană. Urmașii lui Mehmet Ali au reușit să mențină autonomia. În timpul lui Ismail (1863-1879) a fost construit Canalul Suez. Odată cu acesta pătrunderea capitalului străin se va intensifica. Disputa dintre Anglia și Franța va fi câștigată de cea dintâi. Din anul 1882 începe, în istoria Egiptului, perioada colonială, caracterizată prin politica specială a Angliei și lupta de eliberare națională a egiptenilor.

  Partea de sud a continentului, locuită de triburile care fac parte din marea grupare Bantu, a fost cunoscută de către europeni, în secolul al XV-lea, prin descoperirile făcute de portughezi. În secolul al XVII-lea a început colonizarea. Primii au fost burii (populație de origine olandeză) care au întemeiat o colonie de fermieri  agricoli. Relațiile cu Olanda au luat un alt aspect, în secolele următoare, datorită evoluției coloniei. Cu timpul, termenul de boer (bur) a fost înlocuit cu Afrikaner, nume pe care îl purtau urmașii coloniștilor, cei care considerau Africa de Sud ca patria lor natală, ceea ce corespondea realității. Desprinderea de Olanda va fi efectivă în momentul în care afrikanerii (burii) au cerut recunoașterea suveranității lor. Cum în anul 1795 Regatul Țărilor de Jos a dispărut, independența acestora numai era o problemă. A apărut, destul de repede, un alt pretendent. Este vorba despre Anglia. În anul 1807 aceasta a întemeiat Colonia Cap, de unde au început pătrunderea spre interiorul zonei. Politica de anglicizare, între altele limba engleză devenea obligatorie, i-a nemulțumit pe afrikaneri. Rezistența acestora a luat forme diferite și s-a manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. După ce au înființat "Biserica Olandeză Reformată", o formă de rezistență spirituală, burii au început "Marele trek" (marea plecare) spre zonele din interior. Aici au întemeiat mai multe republici bure, iar în anul 1857, sub conducerea lui Marthinus Wessel Pretorius, au întemeiat "Republica Africa de Sud". Este pentru prima dată când s-a folosit acest termen în mod oficial. În acest moment  Africa de Sud era împărțită, din punct de vedere etnic, în trei: africanii (negri), burii și englezii. Rezistența burilor a fost cea mai puternică. Războiul anglo-bur a durat din anul 1880, cu întreruperi, până în anul 1902. La 31 mai 1902 s-a încheiat pacea prin care  Anglia prelua controlul asupra întregii Africi meridionale.