Știai despre Istorie?

INTRODUCERE    În cursul secolului al II-lea în.Hr. are loc în Peninsula Balcanică un fapt de o importanţă capitală: începutul cuceririi romane. Încă din anul 217 în.Hr., Regatul macedonean, care, în urma luptei de la Pydna, în 169, fusese împărţit în patru părţi puse sub privegherea Romei, este desfiinţat cu totul şi transformat în provincie romană (anul 146). Întinsele teritorii cucerite de Roma, marile mase de sclavi care se îndreptau după fiecare război spre Italia, imensele bogăţii care sporeau averile comandanţilor şi demnitarilor romani au contribuit la producerea unor contradicţii economice, sociale, politice şi morale atât de violente încât, în încercarea lor de a le rezolva, oamenii politici şi comandanţii de oşti au trebuit să recurgă la forţa armelor. Dar contradicţiile interne erau agravate de războaiele externe. De pildă, pentru desemnarea comandantului războiului împotriva lui Mitridates au avut loc scene de război civil între partizanii lui Sylla şi ai lui Marius; Mitridates s-a găsit în faţa a două armate romane care se duşmăneau între ele.    Ceea ce a fost cucerirea macedoneană pentru grecii din Grecia continentală şi insulară, a fost pentru cei din vestul şi nordul Mării Negre supunerea de Mitridates al VI-lea Eupator. Din punctul de vedere al oraşelor greceşti, integrarea în sistemul de alianţe urzit de puternicul adversar al Romei însemna, pe de o parte, înlăturarea piedicilor din calea schimbului de bunuri între membrele vastei uniuni pontice, pe de altă parte, sprijin împotriva populaţiilor băştinaşe, a căror presiune sporită n-ar fi putut-o susţine cu propriile lor mijloace. Astfel, aceasta echivala cu o consolidare fie şi trecătoare a poziţiei grecităţii periferice care e lumea coloniilor din Marea Neagră, consolidare externă, dar totodată şi internă, în măsura în care ameliorarea condiţiilor economice (rară a mai vorbi de prezenţa garnizoanelor lui Mitridates, relevată de o descoperire epigráfica din Apollonia) a putut să contribuie la atenuarea conflictelor sociale a căror menţiune reprezintă o particularitate izbitoare a documentelor din perioada de sfârşit a epocii elenistice.    După înscăunarea definitivă ca rege al Bosporului, autoritatea noului conducător avea să se extindă treptat asupra principalelor colonii greceşti de pe ţărmul de nord al Mării Negre, mai târziu asupra celor de pe ţărmul de vest, fără să existe informaţii suficiente pentru a arăta în ce condiţii s-a produs fiecare pas şi în ce forme juridic-constituţionale. În cazul Chersonesului, o indicaţie a lui Strabon ne îndeamnă să credem că Mitridates s-a proclamat numai �protectorul" cetăţii. În ciuda afirmaţiei geografului, potrivit căreia ,,din vremea aceea Chersonesul n-a încetat de a aparţine regelui Bosporului", se înţelege că forma aleasă pentru a consfinţi legătura între cele două organisme statale era un tratat de ajutor reciproc, cu clauze destul de elastice, pentru a lăsa oraşului autonomia tradiţională, rezervând lui Mitridates controlul relaţiilor din afară şi conducerea forţelor militare. Aranjamente similare trebuie să fi intervenit şi cu privire la alte cetăţi. Astfel, majoritatea cetăţilor greceşti din Pontul Stâng (Olbia. Tyras, Histria, Tomis, Callatis. Apollonia) au recunoscut suzeranitatea regelui pontic.[1] Reprezentarea chipului lui Mitridates pe stateri de aur bătuţi la Histria, la Callatis şi la Tomis, precum şi alte informaţii, rare, conduc la concluzia că în prima treime a secolului I în.Hr. coloniile greceşti din Marea Neagră alcătuiau o adevărată uniune cu regatul Pontului şi al Bosporului Cimmerian, de la care aşteptau sprijin în lupta cu triburile învecinate şi a cărui acţiune antiromană se legau s-o susţină cu toate slabele lor mijloace.[2]   Mitridates al Vl-lea Eupator (120-63 în.Hr.) se trăgea din Ahemenizi, după tată, şi din Seleucizi, după mamă. El este un om energic şi capabil, înzestrat cu o uriaşă forţă fizică. Fără a fi căpătat o educaţie sistematică, ştia 22 de limbi şi cunoştea pe cei mai buni reprezentanţi ai culturii elenistice din timpul său; el însuşi scrisese lucrări de istorie naturală şi era considerat un protector al ştiinţelor şi al artelor. Pe de altă parte, era superstiţios, perfid şi crunt. Asasinatele pe ascuns - chiar şi ale unor oameni apropiaţi lui Mitridates - erau un fenomen obişnuit la curtea regelui Pontului. Deşi moştenise de la tatăl său un mic principat, Mitridates a reuşit să creeze un stat puternic, prin cuceriri. El a acaparat Colchida, care se afla pe coasta de răsărit a Mării Negre şi a transformat-o într-o satrapie pontică. A încheiat alianţă cu sciţii, bastarnii (popor germanic, originar din centrul Europei) şi tracii. Oraşele greceşti şi Regatul Bosporului îi furnizau grâne şi mijloace băneşti, iar barbarii din nord-est îi completau armata. RĂZBOAIELE MITRIDATICE   În cursul celui dintâi război mitridatic, regele pontic reuşise să-i gonească pe romani din Asia Mică, din insulele din Marea Egee, din Macedonia şi dintr-o bună parte a Greciei, fiind peste tot primit ca liberator. Întregul Pont Euxin devenise un lac al imperiului său, care părea că va izbuti să oprească înaintarea Romei în răsărit. Dar iluzia avea să se spulbere curând, prin victoria lui Sulla din anul 85 de la Cheroneea. Forţele romane, care fuseseră mai mult surprinse momentan decât biruite cu adevărat, erau cu mult superioare, din toate punctele de vedere, celor pe care le coalizase monarhul oriental. Pe de altă parte, comportarea crudă şi despotică a acestuia începuse să le apară grecilor din sud cu mult mai greu de suportat decât supremaţia romanilor.[3] în anul 86 chiar a izbucnit la Ephes o răscoală organizată de partidul proroman. Această mişcare a avut probabil ecou şi în alte oraşe, şi Mitridates a recurs la măsuri extreme. Toate oraşele din Asia Mică au fost declarate libere, s-a proclamat anularea datoriilor, sclavii au fost eliberaţi, iar metecii au căpătat drepturi de cetăţenie. Mitridates a folosit aşadar lozinci democratice, cu o tradiţie seculară. Puterea pierdută nu mai putea fi însă restabilită.

Lucius Cornelius Sulla Felix (138-78 în.Hr.)

  Relaţiile lui Lucius Cornelius Sulla Felix (138-78 în.Hr.) cu Mitridate au fost diverse. Plutarh aminteşte de un moment în care, după ce Mitridate ucisese într-o singură zi 150 000 de romani, temându-se de Fimbria, care pornise spre el, şi-l dorea pe Sylla (Sulla) prieten. S-au întâlnit la Dardanos, unde Mitridates avea două sute de corăbii echipate şi pedestrime, douăzeci de mii de hopliţi, şaizeci de mii de călăreţi şi drepanefori; Sylla avea patru cohorte şi două sute de călăreţi. Întâmpinându-l, Mitridates îi întinde mâna dreaptă, iar Sylla întrebă dacă va înceta războiul, în anumite condiţii. Regele a tăcut, iar Sylla i-a zis: �Ei bine, cei care cer, de obicei, vorbesc cei dintâi, iar cei învinşi se mulţumesc să tacă". Mitridates a încercat să se apere şi să încerce să dea vina războiului pe zei şi în acelaşi timp să acuze pe romani, dar Sylla i-a răspuns că, mai înainte, auzise pe alţii, dar acum află el însuşi că Mitridates e un foarte bun orator, pentru că, după ce săvârşise fapte atât de rele şi de nelegiuite, nu-i este greu să găsească cuvinte frumoase. Sylla s-a apărat în faţa soldaţilor revoltaţi din pricina acestei împăcări (pacea de la Dardanos) spunând că nu ar fi putut să lupte în acelaşi timp cu Mitridates şi cu Fimbria, dacă aceştia s-ar fi unit.[4] Cetăţile din Asia şi din Grecia au trebuit să achite grele despăgubiri de război. Au fost nevoite să se împrumute, cu dobânzi înrobitoare, bancherilor romani. Aceştia au câştigat până la cinci ori mai mult decât suma acordată ca împrumut.[5] Sylla îşi sărbători triumful. Unii numeau în bătaie de joc felul său de a guverna �regalitate renegată", socotind că îi lipsea numai denumirea de �rege". Alţii, făcându-şi o părere contrară de pe urma faptelor lui, numeau guvernământul său �tiranie mărturisită". Moartea lui Sylla este un moment interesant. După retragerea de la conducere, aflându-se la ţară, a avut un vis: i-a apărut divinitatea, care îl chema la dânsa. Îndată ce se trezi, el comunică prietenilor săi visul, scrise în grabă testamentul, iar spre seară fu apucat de friguri şi în noaptea aceea muri, la 64 de ani.El a fost numit �Norocosul", atât cu privire la sfârşitul său, cât şi în legătură cu viaţa sa.     Între 85 şi 81 în.Hr. a izbucnit al doilea război mitridatic. Adversarul roman a fost de această dată Lucius Licinius Lucullus (106 - 57 în.Hr). Acesta a adus servicii lui Sylla în timpul războiului împotriva lui Mitridates: se aminteşte de baterea unei monede (necesare achitării soldelor) din tezaurele luate din luptele de la Epidaur şi Olimpia; de călătoria în Creta, Cirena, Egipt, în vederea aprovizionării lui Sylla; de refuzul ofertei lui Fimbria, adversarul lui Sylla, care-i propunea să-şi unească forţele şi, dând lovitura de graţie lui Mitridates, să-i răpească lui Sylla posibilitatea de a-1 învinge pe regele Pontului.[6] Oferirea posibilităţii de a lupta împotriva acestuia are istoria ei. Guvernatorul Ciliciei murise. Deşi mulţi erau cei care râvneau guvernământul provinciei şi linguşeau pe Cethegus, care avea mare trecere, Lucullus nu i-a dat mare importanţă, dar socotind că dacă ar obţine-o, cum era vecină cu Capadocia, nu va fi trimis nimeni altul care să lupte împotriva lui Mitridates, s-a pretat la săvârşirea unei fapte urâte şi a pus în mişcare toate maşinaţiile ca să nu i se acorde provincia altuia. Era o femeie, Praecia, renumită în cetate pentru frumuseţea ei, care, folosindu-se de cei care o întâlneau şi discutau cu ea cerându-i sprijinul pentru interesele şi politica prietenilor, a câştigat o foarte mare influenţă. Şi cum avea legături de dragoste cu Cethegus, puterea cetăţii trecuse cu totul asupra ei. Lucullus, pornind să o cucerească cu daruri şi linguşeli, l-a avut imediat aliat şi susţinător pe Cethegus în dobândirea Ciliciei. Şi după ce a dobândit Lucullus această provincie, n-a mai avut nevoie de nimeni, ci toţi cetăţenii i-au încredinţat de comun acord războiul împotriva lui Mitridates.[7] A atacat regatul Pontului sub pretextul că nu sunt respectate condiţiile tratatului de pace de la Dardanos, iar la sfârşitul acestui război, regele Pontului a trebuit să evacueze Capadocia.

Histria

   În 74 în.Hr., Mitridates a invadat Bithynia. A survenit începutul celui de-al treilea război pontic, cel mai lung (74-63 în.Hr.) Între 72-72 în.Hr., toate oraşele de pe coastă, de la Apollonia la Histria, sunt ocupate, fără a fi încadrate în provincie. În toate cetăţile vest-pontice s-a instituit un regim de ocupaţie, după cum o dovedesc ştirile cu privire la garnizoanele romane instalate la Dionysopolis sau Mesambria.[8] La Mangalia a fost găsită o inscripţie conţinând tratatul de pace încheiat cu acest prilej între Roma şi Callatis. Este cel mai vechi document în limba latină cunoscut în răsăritul Europei.[9] Oricât de însemnate au fost luptele împotriva piraţilor, curăţând marea în trei luni, abia războiul cu Mitridates l-a adus pe Pompeius în culmea strălucirii. Investit în anul 66 cu comanda războiului împotriva regelui Pontului (pentru că se credea că Lucullus prelungeşte războiul), îl bate înainte ca acesta să treacă Eufratul. Mitridates, înfrânt de fapt de Lucullus, se retrăsese în ţinutul din jurul Caucazuluui. Având de luptat cu multe neamuri războinice, pe teritoriul cărora trebuia să-şi ducă armata, şi cu multe intemperii, Pompeius a surprins pe duşman la râul Albas, lupta a ajuns corp la corp, Pompeius însuşi fiind în primejdia de a fi străpuns de o suliţă. Mitridates a scăpat cu fuga[10] şi s-a refugiat în Crimeea, unde în 63 în.Hr. s-a sinucis, sub presiunea unei revolte conduse de propriul fiu, Pharnaces.[11] Abandonat de toţi în palatul său din Panticapeea, hotărî să ia o puternică otravă, pe care o purta întotdeauna asupra lui. Dar probabil datorită faptului că el obişnuia să ia antidoturi, otrava nu avu niciun efect, şi atunci bătrânul rege ordonă sclavului său celt să-l omoare.[12] Marele pericol pontic fusese definitiv lichidat. RELAŢIILE CU MITRIDATES ŞI CU CELELALTE CETĂŢI    Stăpânirea lui Mithradates nu aduce atingere autonomiei oraşelor (spre deosebire de situaţia din regatul Bosporan şi de la Chersonesos), cu excepţia atestării prezenţei unor garnizoane pontice la Olbia, Histria şi Apollonia (foarte probabil şi în celelalte oraşe). Această relaţie este reciproc avantajoasă, din moment ce îi oferă suveranului Pontului accesul la triburile barbare din interior, de care avea nevoie pentru trupele sale de mercenari, prin intermediul relaţiilor deja existente ale oraşelor cu aceştia; grecii vest-pontici obţin în schimb protecţia militară pontică împotriva presiunii mereu crescânde a barbarilor învecinaţi. Asupra felului cum a fost încheiată această relaţie oferă indicii o inscripţie acefală din Mesambria, un decret onorific în cinstea unui necunoscut. Acesta, considerat binefăcător a patru oraşe (Mesambria, Histria, Tomis şi Odessos), este cinstit printre altele cu onoarea extrem de rară a înmormântării înăuntrul oraşului său de baştină, ceea ce echivalează cu eroizarea sa. Examinarea analogiilor pentru această cinstire, precum şi a situaţiilor de asemenea nu frecvente în care un personaj este onorat simultan de mai multe oraşe, arată că natura binefacerii trebuie să fi fost una politică; cel mai probabil personajul respectiv se afla într-o poziţie de favoare pe lângă un suveran sau o mare putere, din care se afla în situaţia de a acorda sau media binefaceri pentru mai multe oraşe în acelaşi timp. Dată fiind datarea inscripţiei, la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului I în.Hr., singura mare putere susceptibilă de a deţine o asemenea putere faţă de oraşele vest-pontice este regatul Pontului, iar binefacerea răsplătită de oraşul de baştină al personajului nostru cu o asemenea înaltă cinstire trebuie să fi fost încheierea alianţei dintre Mitridates şi oraşe, care le asigura acestora protecţia.    Principala chestiune aflată în dispută este datarea foedus-ului dintre Roma şi Callatis, singurul document de acest gen din Orientul grec păstrat în variantă latină. El a fost datat de majoritatea cercetătorilor în urma campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus în anul 71 în.Hr., mai recent de unii cercetători, în principal pe considerente lingvistice şi de formular, mai devreme, în ultimul deceniu al secolului al II-lea în.Hr. sau la începutul celui următor, în mod izolat în jur de 140 în.Hr. sau după campania lui M. Licinius Crassus în 29-28 în.Hr. Principala obiecţie faţă de datarea în anul 71 o constituie faptul că Roma nu obişnuia să încheie tratate de pe poziţie de egalitate cu un duşman învins, cum era Callatis în acel moment. Această obiecţie nu este atât de solidă cum poate părea la prima vedere. Politica Romei nu a fost niciodată rigidă, iar pentru acordarea unui statut privilegiat unor oraşe greceşti cucerite se găsesc bune analogii în politica dusă în regatul Pontului de L. Licinius Lucullus, fratele lui Varro Lucullus, cei doi împărtăşind în general aceleaşi opinii politice. De altfel, examinarea împrejurărilor în care Roma acordă un foedus unui oraş grecesc arată că încheierea unor asemenea acorduri nu precede niciodată intervenţia Romei într-o regiune, nu constituie o manieră de a-şi asigura un punct de sprijin, ci dimpotrivă succede instaurării dominaţiei romane şi nu constituie de fapt un instrument de politică externă, ci acordarea statutului unui supus privilegiat. Campania lui Varro Lucullus pe litoralul vest-pontic s-a încheiat încă în anul 72, la începutul anului următor generalul se întoarce în Italia, lăsând însă garnizoane romane la faţa locului, ceea ce poate explica faptul că documentul a fost publicat în limba latină.    În ceea ce priveşte deosebirile între cele trei oraşe, este de observat mai întâi că Tomis poate fi aproape complet exclus în acest context: cu o singură excepţie, contactele externe ale oraşului (care sunt şi cele mai puţin numeroase) se limitează la bazinul pontic. Aceasta se poate datora dezvoltării mai lente a oraşului; în fond, decretele de proxenie se pot afla în legătură cu slăbiciunea economică a unui oraş, dar contactul cu un alt oraş şi cu cetăţenii acestuia trebuie să fie existat deja, înainte ca decretul să fie emis. în epoca imperială, relaţiile externe ale oraşului se lărgesc şi se multiplică considerabil. între Callatis şi Histria, primul loc îi revine, numeric vorbind, primului (22 de atestări faţă de 14); diferenţa constă însă mai ales în inscripţiile funerare şi votive, căci numărul de decrete onorifice emise de cele două oraşe este aproape egal (5 din Histria, 4 din Callatis). însă Histria pare a depinde în mai mare măsură de străini: în total 14 decrete sunt emise de Histria pentru străini dinăuntrul şi din afara bazinului pontic, faţă de opt la Callatis, iar raportul dintre contacte intra şi extrapontice este mai echilibrat la Callatis (4:4) decât la Histria (9:5). La cifre atât de mici, nici nu se poate şti sigur dacă nu s-ar obţine o imagine diferită dacă săpăturile arheologice de la Callatis ar fi la fel de extinse şi îndelungate cum sunt cele de la Histria: în ciuda acestei rezerve, cifrele, mai ales cele privind echilibrul dintre contacte intra şi extrapontice ale oraşului Callatis, se potrivesc cu imaginea generală a stării de dezvoltare a celor două oraşe: Callatis îşi trăieşte apogeul în epoca elenistică, în timp ce strălucirea Histriei din epoca arhaică începuse să pălească.Geții şi tracii atacă oraşele greceşti de la Pont, iar inscripţiile din Histria, din Tomis, din Callatis, din Dionysopolis, din Mesambria, din Appolonia nu vorbesc despre secolele al IlI-lea, al II-lea şi I în.Hr. decât de războaie şi de năvăliri.    Cu toate aceste nenorociri, activitatea productivă a oraşelor greceşti şi legăturile dintre ţărmul elen şi interiorul geto-trac nu încetează niciun moment. Au fost descoperite resturi greceşti din secolele III-I în.Hr. foarte departe de Dunăre, de exemplu prin care histrienii mulţumesc lui Aristagoras pentru că a îndeplinit anumite solii pe lângă barbari, sau, altul, prin care callatienii acordă un decret onorific bunului principe Cotys, fiul regelui Rhoemetalces etc.[13]    În secolul I în.Hr., o catastrofă pare să se fi abătut asupra Histriei: în zona sacră a fost descoperită toată partea de sus a unui templu de marmură, ca şi câteva dintre coloanele acestuia aşezate pe sol, ca şi cum o forţă uriaşă - un cutremur de pământ - ar fi retezat construcţia şi ar fi aşezat elementele ei superioare pe sol. Scriitorii antici (Strabo, Pompeius, Mela) vorbesc, pentru această vreme de un groaznic cutremur care a distrus oraşul Bizone (azi, Caverna în Bulgaria). Urmele de locuire în zonă care să poată fi datate din fazele finale ale elenismului sunt foarte sărace, iar ruinele mai vechi sunt acoperite de două foarte groase depuneri de nivelare. Ţinând seama de posibilităţile de datare ale acestor vestigii, se pare că presupusul cataclism ar trebui situat în prima jumătate a secolului I în.Hr. Două inscripţii, una de la începutul secolului al II-lea, care vorbeşte de o situaţie atât de dezastruoasă a cetăţii, încât aceasta nu este în măsură să-şi achite o datorie publică relativ modestă, alta, de la mijlocul secolului I, care vorbeşte de lipsa de fortificaţii a oraşului şi despre fuga cetăţenilor din cetate, ca şi despre readucerea cetăţenilor la vetrele lor, par să confirme starea gravă a cetăţii Histria ca urmare a schimbărilor în situaţia apelor şi catastrofei.[14]    Sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I în.Hr. sunt marcate de o anumită agravare a situaţiei în Histria. Inscripţiile se împuţinează, iar cele câteva care au mai rămas vorbesc despre evenimente militare, despre tulburări interne, despre arbitri chemaţi din afara cetăţii ca să judece conflictele, despre lupte şi lipsuri. Imaginea astfel conturată este întunecată: câţiva bogătaşi cu ample relaţii, folosind cetatea ca o bază de operaţii economice, o plebe săracă şi adesea în marginea mizeriei, mulţi geţi localnici, pătrunşi în cetate. Finanţele publice sunt adesea în deficit, activitatea publică trebuie sprijinită prin import de specialişti, forţa militară este în declin, adesea lipsurile şi nesiguranţa iscă tulburări pe care comunitatea nu le poate depăşi decât cu greu, uneori cu ajutor sau prin arbitraj din afară.[15]    Cu privire la receptarea culturii greceşti în mediul barbar, aceasta a atins apogeul în vremea lui Mitridates. Pe baza analizei prosopografice făcute în rândul funcţionarilor de la curtea sa, se poate constata că grecii reprezentau 63%, faţă de numai 22% persoane originare din Asia Mică şi din alte zone ale Mării Negre. În privinţa funcţionarilor tineri, grecii erau în proporţie de 20%, iar restul de 80% îl reprezentau autohtonii. Deţinând astfel de posturi, grecii aveau nu numai o influenţă asupra regelui, dar se îngrijeau fără îndoială şi de răspândirea culturii elene în toate domeniile în care deţineau prerogative.[16]  CONCLUZII    Regatul pontic condus de Mitridates al Vl-lea Eupator pentru o lungă perioadă a reprezentat astfel un obstacol important în calea expansiunii romane începută din secolul al II-lea în.Hr, aceasta pe fondul problemelor interne deja existente ale Romei. Pe lângă pierderile omeneşti, nemulţumirile şi instabilitatea politică au fost doar câteva dintre efectele negative pe care şi războaiele mitridatice le-au creat în viaţa şi dezvoltarea poporului roman.    În ceea ce priveşte cetăţile greceşti de la Marea Neagră, acestea nu şi-au întrerupt legăturile comerciale şi culturale cu celelalte cetăţi, nici chiar cu cele din afara bazinului pontic, situaţie care a atenuat efectele deselor lupte şi importantelor schimbări politice la care au fost supuse. [1] Remus Mihai Feraru. Cultura în cetăţile greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006, p.45. [2] D.M.Pippidi, D.Berciu, op.cit., p.272. [3] Radu Vulpe, Vechi focare de civilizaţie: Istria, Tomis, Callatis, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, pp.44-45. [4] Plutarh, op. cit., pp.318-319. [5] Eugen Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, Editura �Paideia", 2002, p.146. [6] Plutarh, op.cit, p.\60. [7] Plutarh, op.cit., pp.173-174. [8] Plutarh, op.cit, p.\60. [9] Radu Vulpe, op.cit., p.45. [10] Plutarh, op.cit., voi. IV, 1969, p.230. [11] Eugen Cizek, op.cit, p.146. [12] N. A. Maşchin, op.cit, p.205. [13] Vasile Pârvan, Dacia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, pp. 98-99. [14] Radu Florescu, Ion Miclea, Histria, Bucureşti, Editura �Sport - Turism", 1989, pp. 6-7. [15] Idem, pp. 34-35. [16] Remus Mihai Feraru, op.cit., p.l 17.