Cu toții am auzit de William Shakespeare, de operele sale Romeo și Julieta, Hamlet, Othello, Macbeth etc. Dar câți dintre noi l-au citit? Nu multă lume știe despre impactul pe care l-a avut opera sa asupra culturii românești. Vrem să vă prezentăm în cele ce urmează modul în care a pătruns și rolul operei marelui Shakespeare în cultura românească până la începutul secolului al-XX-lea. În articol am introdus și câteva videoclipuri. Lectură plăcută...
Relațiile culturale dintre Anglia și România au fost în număr aproape insignifiant până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea când încep să apară anumite contacte literare. Scrierile în limba engleză vor pătrunde, pentru o bună perioadă de timp, prin intermediari, la început greci și sârbi, mai apoi francezi și germani.
Dacă pe harta raporturilor noastre culturale cu alte țări, contactele cu Franța, Germania sau Italia se impun prin caracterul lor timpuriu și permanent, relațiile culturale româno-engleze sunt de dată oarecum târzie și au drept caracteristică discontinuitatea. Cauzele acestei acestei “întârzieri” sunt multiple, între acestea oferind unele argumente distanța mare dintre cele două țări, insularitatea izolatoare a englezilor sau originea etnică, dezvoltarea religioasă și culturală, organizarea politică diferită la cele două popoare. Un factor important a fost reprezentat de necunoașterea sau slaba cunoaștere a limbii engleze de către intelectualii români, pentru care universitățile engleze nu deveniseră, ca cele de pe continent, o pepinieră a pregătirii lor.
Secolul al XIX-lea a fost un secol cu transformări radicale în viața românilor din Transilvania și România. Contactele tot mai dese cu Occidentul au dus la schimbări economice, sociale și culturale, la formarea unei elite intelectuale, care a luptat, în spirit european pentru formarea națiunii române. Pe această linie, românii au organizat Revoluția de la 1848, au realizat Unirea Principatelor, au obținut independența, și-au organizat instituțiile după model european după ce au început să călătorească și să studieze la universitățile din Occident.
Relațiile de ordin cultural dintre România și Anglia în primul deceniu după dobândirea independenței de stat de țara noastră se aflau într-un stadiu incipient în raport cu cele comerciale sau politico-diplomatice. În plan literar, deceniul 1876-1886 a reprezentat perioada marilor clasici, a Junimii, apogeul creației lui Mihai Eminescu, Ion Ghica, Titu Maiorescu. A fost o perioadă favorabilă interferențelor culturale dintre România și Marea Britanie. Contactele directe ale culturii române cu Shakespeare sunt destul de târzii. Aceasta nu înseamnă că nu a fost cunoscut deloc, ci prin intermediari. Două sunt, în general, căile pe care au pătruns cele mai numeroase opere shakespeareane: una ceva mai veche, prin intermediul culturii germane (manifestându-se, mai ales în Transilvania) și cealaltă prin tradiție franceză[1]. Firește, lor le sunt adăugate și alte surse, precum acelea ale culturii ruse sau intaliene. De loc de nesocotit este preluarea influenței shakespeareane direct din izvorul original. Rareori, până spre începutul secolului al XX-lea, intelectualii români (e drept, și cei din alte țări europene) îl citeau în original pe Shakespeare[2]. Având în vedere contactele existente, pe plan politic și economic între Anglia și țările Române, relații existente deja din secolul al XVI-lea, intelectualii îl menționează fie prin titlul pieselor pe care le-au comentat, fie prin încercări deliberate de a cunoște literatura engleză. Intelectualii pașoptiști au găsit în opera lui Shakespeare imaginile de care aveau nevoie în lupta lor, și anume justiția umană întemeiată și respectată, necesitatea culturii naționale, apropiindu-se de esența operelor lui cu semnificații multiple[3].
În absența contactului direct dintre cele două literaturi, una dintre modalitățile cele mai vechi, mai larg răspândite și mai accesibile de receptare a literaturii engleze în cultura și literatura română a fost reprezentată de traduceri. Aspecte legate de statutul traducerii și al traducătorului , acesta din urmă dobândindu-și abia la deceniul al șaptelea al secolului XX un statut literar și de sine stătător[4] , au preocupat atât istoricii literaturii vechi ( N. Cartojan, N. Iorga, D. Popovici) cât mai ales pe cei ai secolului nostru [5]. Traducerile se bucură de un deosebit succes. Astfel , în cursul unei ședințe a societății literare Junimea din 1864, omul politic conservator și viitorul lider al acestui partid, Petre P. Carp, îl traduce pentru prima oară direct din engleză, pe Shakespeare cu drama Macbeth, iar în 1868 cu Othello [6].
Dacă pe harta raporturilor noastre culturale cu alte țări, contactele cu Franța, Germania sau Italia se impun prin caracterul lor timpuriu și permanent, relațiile culturale româno-engleze sunt de dată oarecum târzie și au drept caracteristică discontinuitatea. Cauzele acestei acestei “întârzieri” sunt multiple, între acestea oferind unele argumente distanța mare dintre cele două țări, insularitatea izolatoare a englezilor sau originea etnică, dezvoltarea religioasă și culturală, organizarea politică diferită la cele două popoare. Un factor important a fost reprezentat de necunoașterea sau slaba cunoaștere a limbii engleze de către intelectualii români, pentru care universitățile engleze nu deveniseră, ca cele de pe continent, o pepinieră a pregătirii lor.
Secolul al XIX-lea a fost un secol cu transformări radicale în viața românilor din Transilvania și România. Contactele tot mai dese cu Occidentul au dus la schimbări economice, sociale și culturale, la formarea unei elite intelectuale, care a luptat, în spirit european pentru formarea națiunii române. Pe această linie, românii au organizat Revoluția de la 1848, au realizat Unirea Principatelor, au obținut independența, și-au organizat instituțiile după model european după ce au început să călătorească și să studieze la universitățile din Occident.
Relațiile de ordin cultural dintre România și Anglia în primul deceniu după dobândirea independenței de stat de țara noastră se aflau într-un stadiu incipient în raport cu cele comerciale sau politico-diplomatice. În plan literar, deceniul 1876-1886 a reprezentat perioada marilor clasici, a Junimii, apogeul creației lui Mihai Eminescu, Ion Ghica, Titu Maiorescu. A fost o perioadă favorabilă interferențelor culturale dintre România și Marea Britanie. Contactele directe ale culturii române cu Shakespeare sunt destul de târzii. Aceasta nu înseamnă că nu a fost cunoscut deloc, ci prin intermediari. Două sunt, în general, căile pe care au pătruns cele mai numeroase opere shakespeareane: una ceva mai veche, prin intermediul culturii germane (manifestându-se, mai ales în Transilvania) și cealaltă prin tradiție franceză[1]. Firește, lor le sunt adăugate și alte surse, precum acelea ale culturii ruse sau intaliene. De loc de nesocotit este preluarea influenței shakespeareane direct din izvorul original. Rareori, până spre începutul secolului al XX-lea, intelectualii români (e drept, și cei din alte țări europene) îl citeau în original pe Shakespeare[2]. Având în vedere contactele existente, pe plan politic și economic între Anglia și țările Române, relații existente deja din secolul al XVI-lea, intelectualii îl menționează fie prin titlul pieselor pe care le-au comentat, fie prin încercări deliberate de a cunoște literatura engleză. Intelectualii pașoptiști au găsit în opera lui Shakespeare imaginile de care aveau nevoie în lupta lor, și anume justiția umană întemeiată și respectată, necesitatea culturii naționale, apropiindu-se de esența operelor lui cu semnificații multiple[3].
În absența contactului direct dintre cele două literaturi, una dintre modalitățile cele mai vechi, mai larg răspândite și mai accesibile de receptare a literaturii engleze în cultura și literatura română a fost reprezentată de traduceri. Aspecte legate de statutul traducerii și al traducătorului , acesta din urmă dobândindu-și abia la deceniul al șaptelea al secolului XX un statut literar și de sine stătător[4] , au preocupat atât istoricii literaturii vechi ( N. Cartojan, N. Iorga, D. Popovici) cât mai ales pe cei ai secolului nostru [5]. Traducerile se bucură de un deosebit succes. Astfel , în cursul unei ședințe a societății literare Junimea din 1864, omul politic conservator și viitorul lider al acestui partid, Petre P. Carp, îl traduce pentru prima oară direct din engleză, pe Shakespeare cu drama Macbeth, iar în 1868 cu Othello [6].
Traducerile însă nu au fost singura modalitate de receptare a literaturii engleze în veacul trecut. Încă din 1836, în paginile “Curiosului ” lui Bolliac, apărea un articol despre Șacspear, care oferă date biografice precum și unele aprecieiriasupra operei “celui mai mare geniu al teatrului englezesc”.
„Dacă Șakespear este poetul tutulor noroadelor, prin energia și adevărata zugrăveală a patimilor, printr-această înaltă și întinsă filozofie, care, precum, spre pildă, în Hamlet, cercetează abisul existenței, este chiar poetul Arional al Engliterii, prin adevărul, posomorârea și sălbatica putere cu care reînviază suvenirurile, vechile obiceiuri, vechile uri, precum în Rișard III, Enric VI, Enric VII, Enric VIII ș.c.l. Nu numai că toate caracterurile astor drame tragice sunt minunat variate, dar ăst geniu, atât de tare, atât de aspru și adesea atât de spăimântător, este de o delicatețã atrăgătoare în caracterul muierilor și d-o originalitate picantă în comediile sale…”[7].
În 1839, Gheorghe Barițiu scrie în a sa “Foaie pentru minte…”: „Oare ajuns-am noi la vârsta în care să avem trebuințã a citi pe Shakespeare, pe acest dascăl al împăraților și al cerșetorilor, al națiunilor și al indivizilor? ”[8].
Tot mai frecvent traducerile apar însoțite de prefețe , în care se insistă asupra rolului formativ al acestora. În 1848, Toma Alexandru Bagdat, de exemplu, în prefața la traducerea sa, subliniază scopul moral-educativ al traducerilor, dând pilde din Romeo și Julieta și Othello[9].
Ca și în alte culturi europene, Shakespeare a fost cunoscut, mai întâi, prin intermediul pieselor de teatru. Trupele vieneze, venind în Transilvania dintr-un oraș a cărui tradiție shakespeareană se afirmă încă de la mijlocul secolului vor reprezenta, în jurul anului 1800, câteva piese, după cum se pare, într-o foarte bună interpretare scenică[10].
La 17 octombrie 1788, trupa lui Krsitoph Ludwig Seipp reprezenta, la Sibiu, Hamlet și Henric al IV-lea[11] (aceasta din urmă, probabil, așa cum se obișnuia pe atunci, într-o versiune prescurtată[12]). Seipp, o personalitate a vieții culturale vieneze de pe atunci, prieten cu Goethe, era și traducătorul celor două tragedii[13].
În anii ce vor urma, reprezentațiile trupelor vieneze și budapestane se vor înmulți. Franz Xaver Felder, în iarna anului 1794-1795, și o companie maghiară, în aceeași vreme, vor aduce pe scenele din Transilvania câteva dintre operele fundamentale ale repertoriului shakespearean: Îmblânzirea scorpiei, Regele Lear, Neguțătorul din Veneția, Romeo și Julieta, Hamlet, iar în 1816, o trupă germană, cea a lui Johann Gerger, va da spectacole și în București, reprezentând Hamlet și Othello, în limba română[14].
Receptarea operei shakespeariene în mediul cultural românesc este relativ târzie. Chiar dacă piesele pătrunseseră ceva mai timpuriu pe scenele românești – prin interpretarea trupelor străine italiene, franțuzești, sau nemțești- abia în 1843 teatrul român din București joacă Romeo și Julieta [15].
Paralel cu traducerea operei sale și cu procesul de maturizare și autonomizare a teatrului românesc, are loc și o continuã și benefică pătrundere a pieselor pe scenele noastre. Cel dintâi cronicar al unui spectacol shakespearean este Cezar Bolliac care, în nr 20 al ziarului Curierul românesc din 9 martie 1845 publică o analiză, destul de întinsă pentru spațiul pe care îl acordau ziarele vremii vieții teatrale, a unei reprezentații cu Othello jucate la București în data de 4 martie a aceluiași an.
„În beneficiul domnului Riciardini”: „Ar fi trebuit o salã cât sã nu ajungã pânã la marginile ei sunetele glasurilor lui Riciardini și Karl, ca sã poatã fi destulã pentru toatã lumea cât s-a strivit astã-searã în teatru și câtã s-a întors acasã blestemând șandramaua cã nu e mai largã. Cel dintâi care a schițat planul acestei drame și a eboșat portreturile dintr-însa a fost novelistul Cintio. Marele Shakespeare a transformat această novelă în tragedie, a țesut minunata intrigă a maurului Veneției și a desăvîrșit caracterurile eboșate în novelă. Iago, Desdemona și Othello vor fi tipi în arta dramatică. Ferati a contîmplat acest geniu colosal și a compilat din tragedia-i extraordinară scenele cele mai interesante, pe care le-a tradus în versuri lirice în libretul său. Ce traducător ar putea să doboare pînă acolo geniul lui Shakespeare încît să nu mai fie mare în traducția lui! ”[16]
A fost însă semnalată o interpretare anterioară celei a lui Bolliac. Descoperirea este cu atât mai importantă cu cât ea demonstrează o lectură (cel puțin parțială ) a originalului englez. În felul acesta, Gheorghe Asachi, incontestabil, unul dintre întemeietorii culturii moderne românești, devine și cea dintâi personalitate care a pomenit numele lui Shakespeare[17]. Această descoperire consta într-un carnet de însemnări ce cuprindea câteva fragmente, transcrise –se vede – în fugă, din Neguțătorul din Veneția.
Preocupările lui Asachi erau numeroase : extrasele din Shakespeare sânt inserate între altele, copiate din Pope, Bacon, Chesterfield, Goldsmith, Sterne, Ferguson, Blair, Addison și Steele. Ceea ce demonstrează preocupările de a-și apropia cultura engleză (în special aceea a secolului al XVIII-lea) ale acestuia[18].
Scene between the Jwes Shylock and Tubal, in wich the latter, alternatory torments and pleases the former by giving him an acount (sic!) of the extravagance of his daughter Jessica and misfortunes of Antonie (sic!) by Shakespeare[19].
Se observă faptul că nu este vorba doar despre o transcriere într-o engleză aproape corectă, ci sunt niște notițe, luate direct probabil în timpul lecturii. Însemnările sale sunt făcute probabil în timpul petrecut la Viena sau Roma, lucru deductibil din faptul că o ediție, în original, a operelor lui Shakespeare era foarte greu de procurat în Iași chiar și la sfârșitul secolului , unicul posesor al unei asemenea cărți fiind P.P. Carp.
Opera lui Shakespeare devine, către mijlocul secolului, tot mai familiară intelectualilor români. Spectacolele shakespeareane (și nu numai cele ale trupelor străine) se înmuțiseră, traducerile ( mai ales ale tragediilor fundamentale) apăreau în mai multe versiuni. Prezența în biblioteci a volumelor shakespeareane nu mai era un fenomen excepțional.
Fără îndoială, elementul care a contribuit hotărâtor în formarea unei tradiții shakespeareane a fost numărul tot mai mare de traduceri. Una dintre traduceri este aceea a lui Hamlet , realizată de Ioan Barac bănuită a fi contemporană cu notițele lui Asachi[20].
În perioada 1835-1850 se vor publica traduceri din Hamlet (1835), Iuliu Cezar (1844), Othello (1848 de Toma Alexandru Bagdat), Romeo și Julieta (1848), Macbeth (1850) ce vor constitui debutul unei tradiții, consolidate mai ales din contribuția intelectualilor din cercurile apropiate de ideile revoluției de la 1848, care vor găsi în opera shakespeareană argumente pentru a afirma nu numai necesitatea unei culturi naționale, ci și a întemeierii unei justiții umane, visată de dramaturgul englez însuși[21].
Cea dintâi piesă shakespeareană montată într-o versiune românească a fost Shylock sau neguțătorul din Veneția, reprezentată de trupa lui Millo, pe scena teatrului din Iași[22].
Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a continuat tradiția începută în perioada precedentă.
Foarte interesant de studiat este relaţia Eminescu-Shakespeare. Considerându-l cel mai mare poet al lumii, Eminescu a admirat şi a receptat ecouri din opera lui Shakespeare, dar le-a transpus prin propria sa personaliatate creând o operă întru totul originală. În cea ce privește influenţa lui Shakespeare în lirica eminesciană, Al. Philippide pare a fi primul care a observat că versul „Lună tu, stăpâna mării..." (Satira I, p. 236) se aseamănă cu „the moon, the governess of floods" (Visul unei nopţi de vară, actul II, scena II) din piesa lui Shakespeare[23]. În aceeaşi ordine de idei, Ştefan Avădanei subliniază în studiul său că „singurele domenii în care se pot stabili contacte reale şi consistente între Eminescu şi literatura engleză sunt cel al lui Shakespeare şi al romantismului"[24]. Nu se pune nici o clipă problema imitaţiei, având în vedere forţa artisică a celor două personalităţi. Eminescu cât şi Shakespeare sunt două personalităţi artistice care se află una în centrul culturii naţionale româneşti, respectiv engleze. Este mai mult vorba de o comunicare de idei pe un fundal de admiraţie.
Dar aspectul cel mai semnificativ al raporturilor dintre Eminescu și Shakespeare îl constituie expresia emoționantă a admirației față de marele dramaturg , transformată în substanță a inspirației poetice. Două sunt poeziile în care Eminescu se declară admirator al lui Shakespeare, amândouă datând din 1876. Cea dintâi este Cărțile:
Shakespeare! adesea te gandesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cînturilor tale
Îmi sare-n gînd și le repet mereu
[...]
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te –nvețe.
[…]
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.
Prin el, Eminescu învață “ce-un ev nu poate să te-nvețe” , Shakespeare înseamnă, însă nu numai un spor al facultății de a ști și a înțelege, ci și de a simți. Acest lucru este dedus din celălalt poem care exprimă cultul eminescian față de Shakespear și care se numește Icoană și privaz:
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cînturilor tale
Îmi sare-n gînd și le repet mereu
[...]
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te –nvețe.
[…]
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.
Prin el, Eminescu învață “ce-un ev nu poate să te-nvețe” , Shakespeare înseamnă, însă nu numai un spor al facultății de a ști și a înțelege, ci și de a simți. Acest lucru este dedus din celălalt poem care exprimă cultul eminescian față de Shakespear și care se numește Icoană și privaz:
[...]
Ici-colo cîte-un geniu - și peste tot gunoi.
Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare.
Poetul englez este, pentru Eminescu, modelul “geniului natural”. Astfel se poate observa clar admirația sa față de geniul shakespearian. Receptarea lui Shakespeare în opera lui Eminescu nu este doar un fapt al istoriei noastre literare. Ea reprezintă un monument al destinului universal al scriitorului englez.
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, prestigiul creației lui Shakespear se statornicise în cultura românească, se vorbea despre dramaturgia shakespeareană ca despre un reper foarte cunoscut în istoria literaturii universale. Repertoriul teatrelor înscria tot mai des spectacole cu piese ale dramaturgului englez, în traducerile realizate cu însușiri literare superioare, școala artistică românească afirmă stăruitor respectul față de rolurile shakespeareane. Această perioadă a culturii românești este marcată de o dezvoltare a criticii shakespeareane, care se manifestau nu numai cu prilejul cronicilor dramatice si a discutării traducerilor din opera dramaturgului englez, numele lui Shakespeare este invocat adesea și în dezbaterile problemelor de cultură și literatură. Are loc maturizarea literaturii și artei românești. La Junimea admirația față de opera lui Shakespeare îi unea pe aproape toți membrii cenaclului.
P.P.Carp, om de o solidă cultură engleză este autorul primei traduceri facute direct din original a unei drame shakespeareane Macbeth, Tragedie în cinci acte, apărută la Iași în 1864.
Însă în cultura românească a începutului de secol al XX-lea se conturează unele direcții noi. Apare tendința de a integra direcțiile europene ale literaturii și artei într-o viziune culturală românească dar și accentuarea unui specific național.
În viziunea sa despre Shakespeare, Nicolae Iorga, urmărește rolul creației dramaturgului englez în definirea literaturilor naționale. Opera shakespereană este privită ca un punct de difuziune și de concentrare a motivelor literare. Iorga este unul dintre cei mai convinși partizani ai spiritului popular al operei shakespeareane. El analizează comportarea eroilor lui Shakespeare în raport cu permanențele umane. Comentariile sala asupra operei autorului englez erau o primă încercare de a integra opera acestuia într-un sistem coerent, urmărind nu numai logica interioară a operei, ci și rolul ei în structura unui întreg peisaj specific[25].
Sperăm că acest articol să vă fi mulțumit și așteptăm părerile dumneavoastră!
[1] După revoluția de la 1848 exilații români s-au refugiat la Paris locul unde mulți dintre ei au studiat. Evitarea Londrei a fost necunoașterea limbii engleze. [2] Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română Modernă, Editura Minerva, București, 1971, p. 18. [3] C.L. Dragoș, Conexiuni româno-engleze și ideea de Europa, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002, p.141. [4] Statutul profesiunii de traducător și al traducerii ca profesie distinctă, de sine stătătoare, a fost stabilit în Carta traducătorului, adoptată la cel de-al IV-lea Congres al Federației internaționale a traducătorilor (Fit), care a avut loc la Dubrovnic în septembrie 1963. [5] Tamara Lăcătușu, Cultură și comunicare. Raporturi literare româno-engleze 1900-1950, Editura Junimea, Iași, 2000, p. 63. [6] Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p.210-212. [7] Dumitru Velea, Shakespeare –„O bucățică de cer căzută pe pământ” în “PRO Saeculum”, 2009, nr.4, p.46. [8] Ibidem. [9] Tamara Lăcătușu, op. cit., p. 29. [10] Dan Grigorescu, op. cit., p. 45. [11] Al. Duțu, Shakespeare in Romania. A bibliographical essay, Editura Meridiane, București, 1964, p.7. [12] Pentru generalizarea acestor prescurtări la majoritatea trupelor care reprezentau piese shakespeariene în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, vezi D.Traversi, Shakespeare from „Richard II” to „Henry V”, Londra, 1958. [13] Al. Duțu, op. cit., p. 7. [14] Ibidem. [15] Petre Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, în “Dacoromania” , Cluj, 1924, p.324. [16] Fragmentul este reprodus și în Shakespeare și opera lui. Texte critice, București, 1964, p.463. [17] Această carte am scris la Viena, Roma și Iași, 1805-1819. Vezi M.(arino) Adrian, Shakespeare văzut de clasicii noștri, în Steaua 9, 1964, p.23-24. [18] D. Caracostea, Izvoarele lui Gh. Asachi, Editura Librăriei Socec, București, 1928, p.14. [19] Scenă între evreii Shylok și Tubal, în care cel din urmă îl tulbură și îl bucură pe rând pe cel dintâi, povestindu-i extravaganțele fiicei sale, Jessica, și nenorocirile lui Antonie, de Shakespeare. [20] Vezi M. Adrian, op. cit., p.31. [21] Dan Grigorescu, op. cit., p. 57. [22] Ibidem. p. 69. [23] Al. Philippide, Coincidenţe, în “Eminescu şi clasicismul greco-latin. Studii şi articole”, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 1. [24] Ştefan Avădanei, Eminescu şi literatura engleză, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.16. [25] Dan Grigorescu, op. cit., p. 181.
Ici-colo cîte-un geniu - și peste tot gunoi.
Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare.
Poetul englez este, pentru Eminescu, modelul “geniului natural”. Astfel se poate observa clar admirația sa față de geniul shakespearian. Receptarea lui Shakespeare în opera lui Eminescu nu este doar un fapt al istoriei noastre literare. Ea reprezintă un monument al destinului universal al scriitorului englez.
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, prestigiul creației lui Shakespear se statornicise în cultura românească, se vorbea despre dramaturgia shakespeareană ca despre un reper foarte cunoscut în istoria literaturii universale. Repertoriul teatrelor înscria tot mai des spectacole cu piese ale dramaturgului englez, în traducerile realizate cu însușiri literare superioare, școala artistică românească afirmă stăruitor respectul față de rolurile shakespeareane. Această perioadă a culturii românești este marcată de o dezvoltare a criticii shakespeareane, care se manifestau nu numai cu prilejul cronicilor dramatice si a discutării traducerilor din opera dramaturgului englez, numele lui Shakespeare este invocat adesea și în dezbaterile problemelor de cultură și literatură. Are loc maturizarea literaturii și artei românești. La Junimea admirația față de opera lui Shakespeare îi unea pe aproape toți membrii cenaclului.
P.P.Carp, om de o solidă cultură engleză este autorul primei traduceri facute direct din original a unei drame shakespeareane Macbeth, Tragedie în cinci acte, apărută la Iași în 1864.
Însă în cultura românească a începutului de secol al XX-lea se conturează unele direcții noi. Apare tendința de a integra direcțiile europene ale literaturii și artei într-o viziune culturală românească dar și accentuarea unui specific național.
În viziunea sa despre Shakespeare, Nicolae Iorga, urmărește rolul creației dramaturgului englez în definirea literaturilor naționale. Opera shakespereană este privită ca un punct de difuziune și de concentrare a motivelor literare. Iorga este unul dintre cei mai convinși partizani ai spiritului popular al operei shakespeareane. El analizează comportarea eroilor lui Shakespeare în raport cu permanențele umane. Comentariile sala asupra operei autorului englez erau o primă încercare de a integra opera acestuia într-un sistem coerent, urmărind nu numai logica interioară a operei, ci și rolul ei în structura unui întreg peisaj specific[25].
Sperăm că acest articol să vă fi mulțumit și așteptăm părerile dumneavoastră!
[1] După revoluția de la 1848 exilații români s-au refugiat la Paris locul unde mulți dintre ei au studiat. Evitarea Londrei a fost necunoașterea limbii engleze. [2] Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română Modernă, Editura Minerva, București, 1971, p. 18. [3] C.L. Dragoș, Conexiuni româno-engleze și ideea de Europa, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002, p.141. [4] Statutul profesiunii de traducător și al traducerii ca profesie distinctă, de sine stătătoare, a fost stabilit în Carta traducătorului, adoptată la cel de-al IV-lea Congres al Federației internaționale a traducătorilor (Fit), care a avut loc la Dubrovnic în septembrie 1963. [5] Tamara Lăcătușu, Cultură și comunicare. Raporturi literare româno-engleze 1900-1950, Editura Junimea, Iași, 2000, p. 63. [6] Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p.210-212. [7] Dumitru Velea, Shakespeare –„O bucățică de cer căzută pe pământ” în “PRO Saeculum”, 2009, nr.4, p.46. [8] Ibidem. [9] Tamara Lăcătușu, op. cit., p. 29. [10] Dan Grigorescu, op. cit., p. 45. [11] Al. Duțu, Shakespeare in Romania. A bibliographical essay, Editura Meridiane, București, 1964, p.7. [12] Pentru generalizarea acestor prescurtări la majoritatea trupelor care reprezentau piese shakespeariene în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, vezi D.Traversi, Shakespeare from „Richard II” to „Henry V”, Londra, 1958. [13] Al. Duțu, op. cit., p. 7. [14] Ibidem. [15] Petre Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, în “Dacoromania” , Cluj, 1924, p.324. [16] Fragmentul este reprodus și în Shakespeare și opera lui. Texte critice, București, 1964, p.463. [17] Această carte am scris la Viena, Roma și Iași, 1805-1819. Vezi M.(arino) Adrian, Shakespeare văzut de clasicii noștri, în Steaua 9, 1964, p.23-24. [18] D. Caracostea, Izvoarele lui Gh. Asachi, Editura Librăriei Socec, București, 1928, p.14. [19] Scenă între evreii Shylok și Tubal, în care cel din urmă îl tulbură și îl bucură pe rând pe cel dintâi, povestindu-i extravaganțele fiicei sale, Jessica, și nenorocirile lui Antonie, de Shakespeare. [20] Vezi M. Adrian, op. cit., p.31. [21] Dan Grigorescu, op. cit., p. 57. [22] Ibidem. p. 69. [23] Al. Philippide, Coincidenţe, în “Eminescu şi clasicismul greco-latin. Studii şi articole”, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 1. [24] Ştefan Avădanei, Eminescu şi literatura engleză, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.16. [25] Dan Grigorescu, op. cit., p. 181.
0 Response to " Impactul lui William Shakespeare în cultura românească până la îceputul secolului XX "
Trimiteți un comentariu