Știai despre Istorie?

   Statul modern şi suveranitatea sunt două noţiuni apărute în istorie din vechime. Statul a fost dintotdeauna o putere organizată a unei clase sociale, dominantă din punct de vedere economic, cu ajutorul căreia se exercita conducerea politică, de către această clasă, a unei comunităţi umane aflate pe un teritoriu determinat. Fiecare perioadă a istoriei a cunoscut o formă de stat: stat medieval, feudal, etc. Despre un stat modern se poate vorbi o dată cu sfârşitul Evului Mediu (pentru stat se folosea atunci termenul de regat, ţară, principat sau republică) ajungându-se la o maturitate în a doua jumătate a sec al IX lea. În România, constituirea statului naţional modern a început o dată cu Unirea Principatelor Române - 1859 (Mica Unire). Printre trăsăturile fundamentale ale statului se regăseşte şi puterea politică, aşa cum am menţionat, denumită şi suveranitate, aceasta constituind cel mai caracteristic element specific statului - atribut inalienabil şi indivizibil al statului, constând în supremaţia puterii şi jurisdicţiei de stat, în interiorul hotarelor ţării şi în independenţa statului în raporturile cu alte state şi cu organisme internaţionale. în Evul Mediu, suveranul se afla în vârful piramidei sociale şi toţi seniorii feudali erau, prin complicate relaţii sociale, vasali ai suveranului.    Ca particularitate a puterii politice, suveranitatea a apărut odată-cu statul. Ea este o însuşire specifică tuturor tipurilor istorice de stat. Conţinutul său politic, social şi ideologic se schimbă de-a lungul istoriei, în raport cu caracterul bazei economice şi al suprastructurii politice şi ideologice, cu funcţiile şi scopurile fiecărui tip de stat.

   În tratatele de drept, definiţia suveranităţii este una mai complexă, prezentând suveranitatea drept acea trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, respectând suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional. Suveranitatea se manifesta în îndeplinirea efectivă a funcţiilor interne şi externe ale statului, prin exercitarea prerogativelor de ordin politic şi economic, a jurisdicţiei asupra teritoriului şi populaţiei. 

   În dreptul internaţional, suveranitatea este definită drept capacitatea şi dreptul unui actor de a-şi defini propriile interese, de a-şi construi şi purta o politică internă şi externă corespunzătoare intereselor percepute şi de a reprezenta singurul factor de decizie în ceea ce priveşte căile şi mijloacele proprii de acţiune în sistemul internaţional.

   Suveranitatea statului asupra teritoriului naţional are caracterul unui puteri publice continuu exercitate, care este supusă dreptului de proprietate[1]. 

  Statul suveran este statul cu putere de comandă asupra propriului teritoriu naţional, având prerogativa conducerii politicii externe[2].

  Suveranitatea are cinci atribute sau mărci: prerogativa de a numi înalţii magistraţi şi definirea funcţiei fiecăruia; promulgarea sau abrogarea legilor; declararea războiului sau încheierea păcii; dreptul de judecată, de ultim recurs; drept de viaţă şi de moarte (sau graţierea). Suveranitatea este însă limitată de dreptul natural.

  Suveranitatea se caracterizează sub două aspecte - cel intern, supremaţia puterii de stat şi cel extern, independenţa.

  Independenţa este situaţia unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate naţională; stare de neatârnare şi drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state şi a principiilor dreptului internaţional) problemele sale interne Şi externe,.fără amestec din afară; autonomie[3].

   Suveranitatea şi independenţa sunt pricipii excepţionale, universal-valabile pentru toate statele.

   Noţiunile de independenţă şi suveranitate se implică una pe cealaltă ajungând chiar să fie sinonime, dar ele nu se confundă. Suveranitatea presupune independenţă şi egalitate. Emerich de Vattel, filosof elveţian, diplomat şi expert legal, ale cărui teorii au pus bazele dreptului - internaţional modern şi filosofiei politice, în lucrarea Le droit de gens, publicată în 1758, introducea pentru prima dată egalitatea în drepturi a statelor. Respectarea egalităţii suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranităţii statale în sistemul internaţional[4]. În sistemul internaţional toate statele suverane sunt egale în drepturi. Egalitatea suverană nu este condiţionată de mărimea statelor şi a naţiunilor, de întinderea teritoriului şi de dimensiunile demografice[5].

   Suveranitatea de stat este puterea de stat independentă în raport cu orice altă putere. Suveranitatea statului este nemărginită în câmpul ei de acţiune, fiind puterea de stat supremă unică şi indivizibilă, deasupra ei nemaiexistând nici o altă putere superioară, fapt ce duce la imposibilitatea existenţei, a două puteri suverane într-un singur stat.

   Jean-Jacques Rousseau, filosof şi scriitor francez, în Contractul social, caracterizează suveranitatea prin trei principii, indivizibilitatea, inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea[6], deoarece �suveranitatea nu poate fi înstrăinată, ea e inalienabilă, indivizibilă, pentru că voinţa poporului este sau nu generală" ; totodată considera că � suveranitatea nu este un bun particular, ci un bun public de care poporul nu poate fi niciodată deposedat"[7].

   Suveranitatea este indivizibilă, deoarece ea nu poate fi divizată sau partajată, elementele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari, exercitarea suveranităţii fiind distribuită puterilor din stat.

   Suveranitatea este imprescriptibilă; pentru că naţiunea nu poate delega exerciţiul suveranităţii în mod definitiv[8].

   Suveranitatea este inalienabila, întrucât aceasta nu poate fi cedată, înstrăinată, abandonată sau transferată, spunea J.J.Rousseau.

   Naţiunea singură este suverană, în ea există principiul suveranităţii, autorităţile reprezentative fiind însărcinaţi cu exerciţiul drepturilor aceluiaşi suveran - poporul.

   Suveranitatea concepută de Rousseau este o acţiune a corpului politic asupra indivizilor ce alcătuiesc acea societate.

   Suveranitatea se poate clasifica în suveranitatea poporului, suveranitatea naţională şi suveranitatea de stat sau puterii de stat.

   Modul prin care se poate obţine suveranitatea a fost dezbătut pe larg de Gabriela Răţulea în lucrarea De la omul natural la maşina politică: suveranitatea şi puterea la Thomas Hobbes[9].

   După filosoful englez, Thomas Hobbes, unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raţionalismului şi un bun cunoscător al fîlosofiei lui Descartes, puterea suverană se putea obţine prin două moduri[10] : 1. Republică de achiziţie obţinută prin forţa naturală, prin constrângere, fapt ce poate duce la distrugerea indivizilor sau chiar la izbucnirea unui război. 2. Republică de instituţie obţinută prin acordul oamenilor, ce cred că prin acest mod vor fi protejaţi. Consecinţa acestui lucru este transferarea puterii către suveran.

   Suveranitatea prin achiziţie diferă de cea prin instituţie, dar şi în aceste condiţii drepturile şi obligaţiile suveranului sau ale cetăţenilor rămân aceleaşi în ambele situaţii.

   Mulţimea, după Hobbes, nu este suverană decât în măsura în care rămâne mulţime[11], rolul mulţimii fiind acela de a se supune, iar al suveranului de a-i proteja. Suveranitatea nu rezidă în mulţime ci doar în stat, ea începe să existe numai în momentul în care statul deviner» singură persoană[12].

   In sistemul lui Hobbes nu există o limitare a suveranităţii, supuşii deţin doar acele drepturi legale ce le sunt garantate de suveran.

  Suveranitatea poate lua trei forme: monarhie, aristocraţie şi democraţie, restul formelor derivând din acestea[13] .

   În monarhie, interesele mulţimii coincid cu cele ale supuşilor. Aici deciziile sunt luate mult mai uşor, nu există riscul de a apărea fracţiuni divizate, iar pericolul unui război este mult mai mic. In schimb există riscul apariţiei unor probleme legate de succesiune.

   Hobbes relata în De cive despre dreptul de suveranitate care "aparţine doar monarhului şi orice promisiune sau pact care l-ar putea împiedica să-şi exercite puterea suverană este nul"[14].

   În democraţiile moderne, poporul este singurul deţinător adevărat al suveranităţii, dacă acesta nu este mulţumit poate da puterea suverană altei persoane.

   Filozoful englez era de părere că poporul nu poate exista decât prin intermediul suveranului[15] şi că acesta din urmă îşi păstrează dreptul de a asigura pacea, de a institui războaie, în aceiaşi timp însă trebuia să utilizeze acest drept cu o foarte mare responsabilitate.

   De la Pacea Westfalică încoace, tema suveranităţii a suscitat pasiuni, dispute, neînţelegeri sau războaie, dar a fost şi subiect al convenţiilor, tratatelor şi medierilor internaţionale. Pentru ţările bătrânului continent, suveranitatea naţională a fost şi a rămas una dintre valorile de bază ale construcţiei şi prosperităţii entităţilor statale modeme, iar diferenţele în interpretarea conceptuală provin din modificările istorice ale rolului statului pe plan intern şi a raporturilor internaţionale, afectând aspectul extern al suveranităţii[16]. 

   Pacea Westfalică din 1648 a stabilit în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor ce definesc suveranitatea naţionala. La vremea respectivă, conceptul se baza în principal pe: crearea şi afirmarea statului pe arena internaţională, fixarea suveranităţii ca autonomie internă a principelui � care ieşise învingător asupra Papalităţii, egalitatea statelor în relaţiile dintre ele, introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc de menţinere a păcii. Monarhii însă continuau să fie expresia statalităţii, aşa încât suveranitatea se referea în primul rând la persoana lor[17].

   În secolul al XX- lea, concepţiile lui Georges Scelle şi Ch. Rousseau reconsideră suveranitatea drept o sumă de competenţe pe care statele le pot delega într-o măsură mai mare sau mai mică unor organisme internaţionale[18].

   Una dintre cele mai complete interpretări contemporane ale suveranităţii a adus-o Stephen Krasner, profesor de relaţii internaţionale la Stanford University, care propunea o sistematizare a definiţiilor anterioare într-o structură cvadripartită, vorbind despre suveranitatea westfaliană �- care în accepţiunea lui se referă la organizarea politică bazată pe excluderea actorilor externi din procesul de exercitare a autorităţii asupra propriului teritoriu al unui stat, suveranitatea internă � referindu-se la organizarea formala a autorităţii politice în cadrul statului şi abilitatea autorităţilor publice de a exercita un control eficient înăuntrul graniţelor sale, suveranitatea externă � care include practicile de recunoaştere reciprocă între entităţile teritoriale care au o independenţă juridică formală, şi suveranitatea interdependenţei � înţelegând prin aceasta abilitatea autorităţilor publice de a reglementa circulaţia informaţiei, ideilor, bunurilor, populaţiei, poluării sau capitalului dincolo de graniţele sale. Nu toate statele se bucură de aceasta structură complexă a suveranităţii. În unele state structura amintită poate fi doar bi- sau tripartită.[19] 

   Şi România, stat modern şi democratic, militează pentru promovarea consecventă a relaţiilor bazate pe principiile respectării suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi, respectarea lor fiind:.unul din comandamentele fundamentale ale vieţii contemporane.