M6Hn6mTQZW7TVc6E0RaEenFR2EI 2013 | Știai despre Istorie?

Nicolae Titulescu și politica pro-franceză a României în perioada interbelică


articol realizat de Spinu Sebastian

  Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia unui avocat. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul său natal, absolvind examenul de bacalaureat în 1900, cu diploma de cel mai bun elev al liceului „Carol I”[1]. A plecat din ţară pentru a studia la Facultatea de Drept din Paris. A încheiat doctoratul în drept cum laude în 1904 susţinând teza intitulată Essai sur une theorie generale de droits eventueles. Pe când studia la Paris, Titulescu frecventa adesea dezbaterile din Camera Deputaţilor unde câţiva dintre marii oratori ai Franţei îşi exersau abilităţile.
  Primul război mondial l-a marcat pe Titulescu în aceeaşi măsură în care afectase ţara. În ciuda alianţei personale a regelui Carol I cu Germania şi Austria, România a rămas neutră până când aliaţii i-au oferit de la Ungaria Transilvania, ca recompensă pentru intrarea în război, în 1916, împotriva Puterilor Centrale. Titulescu s-a situat de partea Antantei încă de la începutul războiului. Nu numai simpatia pentru Franţa, ci şi înţelegerea faptului că numai o victorie a Aliaţilor putea să garanteze României păstrarea Transilvaniei i-a motivat pe Titulescu şi pe colegii săi să sprijine intrarea României în război de partea Antantei. După încheierea războiului, Titulescu a militat neobosit pentru Comitetul Naţional Român[2] în capitalele aliate, organism denumit mai târziu Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, făcând propagandă cauzei româneşti printre liderii politici ai Franţei şi ai Angliei, mulţi dintre ei devenindu-i chiar prieteni. Această activitate dintre anii 1918-1919 a însemnat primele sale demersuri diplomatice şi l-au ajutat să pătrundă în complexitatea relaţiilor internaţionale[3].

Aderarea României la NATO~Implicaţii militare

articol realizat de Spinu Sebastian

Una dintre priorităţile politicii externe româneşti de după 1989 a reprezentat-o aderarea României la Alianţa Nord Atlantică. Procesul de lărgire al NATO a început la Bruxelles şi s-a conturat în mod efectiv la Madrid, prin aderarea celor trei state din Europa Centrala şi de Est Cehia, Polonia şi Ungaria. România începuse un drum îndreptat pe calea reformelor în domeniul politic, economic şi îndeosebi militar. Încă din 1990, România şi-a exprimat dorinţa de aderare la structurile politico-militare ale Alianţei Nord Atlantice. Aceasta din urmă a hotărât ca urmare a deciziei de la Bruxelles să deschidă porţile Alianţei statelor foste comuniste, să întreţină contacte permanente cu toate statele membre ale Parteneriatului pentru Pace în vederea unei cooperări cât mai eficiente privind îndeplinirea cu succes a obiectivelor stabilite în Programul Parteneriatului pentru Pace[1]. Primul obiectiv al Statelor Unite după sfârşitul Războiului Rece a fost de a împiedica apariţia unui nou rival care să reprezinte o ameninţare de ordinul celei pe care o constituia Uniunea Sovietică[2].

Liga Națiunilor și organizarea Păcii după Primul Război Mondial

     articol realizat de Spinu Sebastian

 Sfârșitul Primului Război Mondial și Pacea de la Paris marchează în istoriografie începutul unei noi epoci, cu o lume în stare de șoc, care încearcă să se schimbe în primul rând la nivel ideologic. Ideea de Ligă a Națiunilor, reprezenta în perioadă cel mai important proiect de securitate internațională. Nu ne propunem să analizăm în acest referat toată perioada de activitate a organizației, ci doar momentul înființării. Considerăm important de observat opiniile diferite pe care le aveau liderii Marilor Puteri în vederea organizării păcii, pentru a ne îndrepta la final spre o imagine cat mai corecta asupra a ceea ce a însemnat Liga Națiunilor imediat după război. Dacă s-a crezut cu adevărat în viabilitatea ei, sau a fost doar un compromis de moment, în vederea încheierii cât mai rapide a păcii.

Originea berii

articol realizat de Munteanu Adrian Alin
  Senzația de sete reprezintă corelația psihologică cu funcțiile metabolice ale apei. În domeniul psihologiei sociale băutura a jucat un rol mai important decât mâncarea odată cu descoperirea primitivă a fermentării și mai târziu a distilării astfel încât alcoolul etilic a devenit un constituent al băuturii. Din momentul în care a fost înțărcat de la laptele mamei sale omul a văzut apa ca băutură "naturală". În urma experimentării senzația de sete a fost înlocuită de simțul gustului ce avea să fie satisfăcut printr-o serie de descoperiri care aveau să atribuie băuturilor atât proprietăți alimentare cât și medicinale. Aceste descoperiri s-au datorat sedentarizării omului ce devine din vânător nomad, agricultor și începe să conserve grânele. În urma fermentării cerealelor oamenii descopereau astfel că pot obține o băutură hrănitoare și bună la gust numită mai târziu "bere". Berea ar fi apărut cel mai probabil în urmă cu circa 6000 de ani. Dovezi ale producerii și consumării de bere au putut fi depistate