Islamul este una dintre religiile importante ale lumii, adoptată de peste o cincime din populația globului. El este fie religia principală, fie unica religie în țări de pe tot cuprinsul lumii arabe, în Iran (care nu face parte din lumea arabă)[1], în mare parte din Asia, în special
în Asia de sud-est și pe tot cuprinsul Africii. Există minorități musulmane în America și în Europa, precum și în aproape orice țară din lume.La fel ca în cazul creștinismului și al iudaismului, în islam există confesiuni diferite. O confesiune este o subdiviziune majoră a unei religii, ca de pildă ortodocșii și catolicii. Majoritatea musulmanilor din zilele noastre sunt sunniți, dar unii dintre ei – în special în Iran si Irak – sunt șiiți, un grup separat și diferit. Există, de asemeanea, un număr de alte confesiuni mult mai mici. Mișcarea wahhabită este în unele privințe o confesiune separată, cu baza în Arabia Saudită. Această mișcare susține interpretarea cât mai ad litteram a Coranului și a hadith-ului[2]. De la sfârșitul Primului Război Mondial ea a devenit tot mai influentă în rândul musulmanilor sunniți.
Cu toate că în prezent mulți musulmani susțin că urmează pur și simplu ceea ce se spune în Coran, modul în care ei înțeleg ceea ce găsesc în Coran este condiționat de un proces de interpretare care a avut loc pe parcursul primelor secole de după Profet[3].
Profetul Mahomed (Muhammad) s-a născut în anul 570 d.Hr. în orașul Mecca, pe coasta de vest a Peninsulei arabe. A rămas orfan de la vârsta de 6 ani, și a fost crescut mai întâi de bunicul său Abd al-Muttalib și apoi de unchiul său patern Abu Talib[4]. La fel ca și ceilalți locuitori ai orașului Mecca, Profetul Mahomed nu a fost nomad însă datorită drumului comercial care trecea prin oraș și a pelerinilor și comercianților nomazi care vizitau Ka’ba (o clădire din Mecca despre care musulmanii cred că a fost destinată slăvirii lui Dumnezeu-Allah de către profetul Abraham) tinerețea acestuia a fost influențată de aceștea. A fost nevoit să lucreze mai întâi ca păstor și mai târziu caravanier. Fire meditativă , cel care avea să devină Profetul islamului, prin anul 612, în jurul vârstei de patruzeci de ani, într-o peșteră de pe muntele Hira, Mahomed are prima revelație:
Vorbește, în numele Domnului tău, care a făcut,/ A făcut pe om din sânge închegat,(Coranul, sursa 96)[5].
Musulmanii cred că, de fapt, Profetul Mahomed a auzit aceste cuvinte de la îngerul Gabriel. Deși inițial nesigur și speriat de această întâlnire, la încurajarea soției sale, va predica timp de 20 de ani ce i-a fost relevat. Mai târziu predicile sale vor deveni textul Coranului. La moartea sa, profetul Mahomed a lăsat în urmă o comunitate mică de musulmani, Coranul și Hadith-ul. Coranul nu a fost niciodată citit în izolare ci el a fost întotdeauna parte a unei religii în creștere și în schimbare, care era inclusă în comunitatea musulmană ulterioară. Profetul este extrem de important pentru islam și pentru toți musulmanii. Deși în final Dumnezeu(Allah) este cel care contează mai mult și cu toate că, în final, islamul este religia lui Dumnezeu și nu a Profetului, în viața de zi cu zi se fac trimiteri mai mult la Profet decât la Allah.
Islamul este o religie monoteistă care are multe elemente comune cu celelalte religii monoteiste, în special cu iudaismul și creștinismul. El are aceleași principii de bază pentru înțelegerea nașterii, a vieții, a morții și a pedepsei, iar în scripturile sale se spun în mare parte aceleași lucruri: Adam și Eva, Noe și potopul, Moise și Muntele Sinai. Cea mai mare diferență între islam și creștinism este aceea că islamul se consideră pe sine ca fiind expresia fidelă și definitivă a voinței divine și a planului pe care acesta îl are pentru umanitate, cu mult mai desăvârșit decât creștinismul sau iudaismul. Acolo unde islamul este diferit de aceste două religii cel care are dreptate este islamul, iar cele care greșesc sunt celelalte, potrivit părerii musulmanilor[6].
Ceea ce prezintă importanță pentru subiectul abordat sunt răspunsurile pe care islamul le prezintă pentru musulmani în conflictul dintre lumea islamică și Occident. Două aspecte înrudite ale islamului apar în mod special la iveală. Unul este doctrina Jihadului, iar celălalt privește concepția despre martiraj.
Legătura ce s-a făcut în decursul istoriei dintre jihad şi cei 5 stâlpi ai islamului şhahada (declaraţia de credinţă), salat (rugăciunea), postul, dania şi pelerinajul, s-ar datora unui curent de opinie[7] conform căruia chiar Muhammad cerea ca întreaga comunitate musulmană să ia parte la confruntările militare. Astfel, s-ar părea că a existat o perioadă în care jihadul a făcut parte din obligaţiile fundamentale, fiind unul din stâlpii islamului[8] .
Sharia este un ansamblu de reguli care spun musulmanilor să trăiască așa cum se cuvine, include reguli etice și dreptul civil și penal, face din lupta pentru credință o datorie religioasă și are în vedere o stare mai mult sau mai puțin continuă de război între musulmani și popoarele nonmusulmane. La nivel guvernamental, doctrina shariei despre Jihad a fost aproape total ignorată din secolul al XVI-lea. Relațiile dintre statele musulmane și cele nemusulmane s-au desfășurat pe bazele standard ale tratatelor și alianțelor, iar țările islamice au mers, în general, la război în aceleași circumstanțe în care au facut-o și cele occidentale ( când au considerat că este necesar sau folositor). Cu câteva excepții, întâmplătoare și neînsemnate, guvernele s-au referit la doctrina Jihadului doar ca parte a propagandei în timpul războiului.
În societatea umană cuvântul este astăzi una din cele mai grozave unelte, și probabil a ajuns mai puternic ca orice armă, atât prin folosirea sa pozitivă sau negativă. Astăzi mai mult ca niciodată cuvintele sunt armele alese pentru deziluzii în masă. Jihadul se află în topul acestor neînțelegeri. Acest lucru se datorează propagandelor făcute în urma unui conflict de interese.
Odată cu sfârșitul secolului al XX-lea cuvântul "Jihad" a fost perceput în limbile europene prin traducerea "război sfânt". Acest lucru se datorează utilizării deopotrivă de către mișcările teroriste, de eliberare, rezistență sau lideri politici din lumea musulmană pentru ai provoca și motiva pe adepții lor. Deși dacă am traduce înapoi în arabă "război sfânt" ar fi al-harb al-muqaddas, un termen care nu se găsește sub nici o formă în tradiția islamică. De fapt termenul de "Jihad" semnifică în arabă "efort spre un scop determinat". Expresia completă este "djihad fi sabil Allah", ceea ce înseamnă "efort pe calea lui Dumnezeu (Allah)". Însuși termenul de "război sfânt" reprezintă o construcție contradictorie termenul "sfânt"(credință) fiind opus și incompatibil cu cel de "război". Această traducere este considerată eronată de către islamologi[9].
Cuvântul jihad este repetat în Coranul Sfânt sub 41 de forme diferite. Imam[10] Raghib Al-Asfahani un savant expert în ceea ce privește interpretarea coranului clasifică în dicționarul său Mu’jam Mufradat Alfadzh Al-Quran (Dicționarul Coranului Sfânt) Jihadul în trei semnificații:
1) Lupta împotriva unui inamic clar, 2) Lupta împotriva lui Satan şi 3) Lupta împotriva Nafs (sine) .
Însă există mai multe clasificări și etape ale Jihadului. În sensul său religios el a fost acceptat întotdeauna cu sensul de luptă împotriva sinelui (Jihad al-nafs), luptă împotriva relelor sau a lui Satan (djihad al-saytan),dar și luptă împotriva oricăror înclinații rele, precum plăcerile trecătoare ale sinelui (Jihadul cel mare), văzut de Profetul Muhammad ca superior luptei propriu zise, numite Jihadul cel mic. Aceste clasificări au fost făcute de către învățați precum Imam Ibnul Qayyim sau Ibnul Qayyim al-Jauziah[11].
Când vorbim despre jihad înţelegem două „modalităţi” musulmane, două căi prin care un credincios poate ajunge în Paradis. Cu toate acestea trebuie menţionat faptul că jihadul mare nu poate ajuta prea mult pe musulman, dacă nu este într-o strânsă conlucrare cu jihadul mic. Acesta constitue o obligaţie colectivă pentru musulmani – o îndatorire cunoscută sub numele de fard kifaya[12] , distinctă de obligaţiile pur personale ale rugăciunii, postului, daniei şi pelerinajului.
Marele jihad reprezenta lupta pentru întărirea credinţei atât la nivel individual cât şi la nivelul comunităţii musulmane[13], în care erau angajaţi credincioşii virtuoşi pe parcursul întregii lor vieţi. Sufis ( o secta mistica a Islamului) a înţeles marele jihad ca o luptă interioară împotriva instinctelor de bază ale trupului dar şi împotriva corupţiei sufletului şi a crezut că marele jihad este o parte necesară a procesului de câştigare a perspicacităţii spirituale[14].
Se poate constata cu ușurință că, înainte de a se limita semantic la înțelesul de “război”, “luptă cu sabia în mână pe calea lui Dumnezeu (Allah)”, “război sfânt”, termenul în discuție, așa cum îl găsim definit în dicționare de referință, este traductibil ca „act de voință interioară, de mobilizare a energiilor fizice și intelectuale pentru autoperfecționare morală și spirituală, pentru a depăși o dificultate sau a învinge o rezistență, pentru a atinge un scop dificil”, definiție care, în cazul jihadului, trimite și la ideea de opoziție a voinței față de sine și față de o voință exterioară; această semnificație face diferența între actul interior, moral, aspirația către perfecțiune și așa-numitul, în textul coranic și în interpretările teologilor, jihadul mare Al-Ǧihād Al-Akbar, pe de o parte, și actul exterior pentru apărarea credinței și proliferarea acesteia, inclusiv prin recursul la forță brută, numit în teologia islamică jihadul mic Al- Ǧihād Al-Ashgar [15].
Potrivit lui Gilles Kepel "în sensul lui original, ceea ce numim marele jihad, așa cum l-a definit Profetul, așa cum este el codificat în dreptul musulman sau așa cum marii mistici sufiștii l-au practicat, este înainte de toate o supunere totală a sufletului față de Dumnezeu, un efort asupra lui însuși pentru a lupta contra relelor înclinări, pentru a urma calea perfecțiunii, deci pentru a fi un mai bun musulman". Ambiguu și dând naștere unor controverse, jihadul nu este război de exterminare. Scopul său este acela de a apăra islamul împotriva unui pericol din exterior sau pentru a propaga această religie printre "necredincioși" .
Totuși astăzi el reprezintă o preocupare a politicii multora dintre statele islamice. Astfel Jihadul a devenit din ce în ce mai mult un concept instrumental și tactic lucru datorat organizațiilor radical-extremiste pentru care jihadul reprezintă lupta fizică și folosirea violenței.
Jihadul oferă și în mod cert o latură a ofensivității armate, mai ales în ultimele decenii, violențe puse sub semnul iraționalului, al terorismului orb și al crimei. În același timp nu trebuie ignorat adevărul istoric, recunoscut inclusiv de comentatorii și interpreții islamici, și anume că marile cuceriri islamice care au dus la apariția califatului, a imperiului musulman, au fost un lung jihad în care s-au întâlnit interesele expansioniste, de ordin economic-material și teritorial cu considerente religioase ca temelie spirituală justificată a marii ieșiri din nisipurile Arabiei.
În lumea exterioară arealului islamic, mai ales în urma atentatelor din 11 septembrie 2001, latura militară și militantistă a jihadului a fost în așa masură vehiculată în discursuri oficiale, mediatice și publice, încât celelalte accepțiuni semantice ale termenului au fost aproape cu desăvârșire trecute într-un con de umbră, ignorate și minimalizate sau persiflate, ajungându-se pâna la a se pune semnul egalității între violența islamică și religia islamică însăși, acuzată de a fi o credință a radicalismului, închisă în sine și opusă conceptului de alteritate și dialog, promotoare a unor criterii valorice și practici lipsite de argumente. Până la acel moment și chiar și în urma acestuia au continuat să existe atât apărători ai conceptului islamic de Jihad care au motivat acțiunile teroriste ca fiind un rezultat al nedreptăților la care a fost supusă lumea arabo-islamică și că nu religia se află la temelia concepției și a ideologiilor jihadiste, ci sărăcia, marginalizată socială și alinierea individuală și colectivă, etc., dar și atacuri dure care au afirmat ca terorismul islamic este reprezentat de o minoritate, a cărei legitimitate este abundent contestată chiar în interiorul lumii arabo-islamice, și care a declarat război lumii contemporană, musulmană și nonmusulmană în egală măsură bazându-se pe predispoziția spre moarte care reiese din sloganul ” vă vom învinge pentru că noi iubim moartea, în timp ce vouă vă place viața”[16].
Musulmanii însă nu pot iniția un atac pe care să-l numească „Jihad”. El trebuie proclamat numai ca autoapărare. Extremiștii consideră însă că, de vreme ce Vestul nu încetează să-i asuprească, ei se justifică prin Jihadul de “autoapărare”.
Lumea islamică a fost aspru criticată în urma atacurilor de pe 11 septembrie 2001 precum și a celui din data de 11 martie 2004 la Madrid. Atacurile teroriștilor au fost atribuite Jihadului. De fapt teroroștii au încercat să încurajeze dușmănia între islam și creștinătate. Ei folosesc greșit termenul de “Jihad”, precum și cei de ”cruciadă”, ”infidel”, ”necredincios”. Fiind constant politizat , “Jihadul” a ajuns să fie invocat greșit în scopuri politice. De exemplu, în timpul războiului dintre Irak și Iran fiecare țară a declarat una celeilalte propriul Jihad[17]. Există întradevăr în lumea musulmană un sentiment antiamerican însă acesta este îndreptat spre politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu[18] și nu spre produsele americane sau știința și tehnologie, sau filme și televiziune. Conform sondajului de opinie realizat de autoritățile Coaliției, în mai 2004, 92% dintre irakieni îi considerau pe soldații americani drept ocupanți și doar 2 % eliberatori[19].
Pentru spanioli, 11 martie este la fel de semnificativ ca 11 septembrie pentru americani. La aceasta dată în Madrid teroriștii au provocat explozia unui tren ucigând 191 de persoane și rănind alte 1000. După acest atac, spaniolii și-au schimbat în rău impresia asupra musulmanilor din țara lor. La prima comemorare a incidentului, unui grup de clerici musulmani remarcabili aparținând Comisiei Islamice a Spaniei a inițiat o fatwa ( un edict) împotriva lui Bin Laden, numindu-l apostat și cerând musulmanilor să îl denunțe.
Se poate afirma faptul că noțiunea de jihad este importantă pentru fiecare musulman. Majoritatea musulmanilor înțeleg prin jihad mai mult o apărare a propriei reilgii și mai puțin un atac la adresa celor necredincioși așa cum s-a manifestat în ultimii ani gruparea teroristă al-Qaida. Astfel când vorbim despre jihad trebuie luat în considerare faptul că majoritatea credincioșilor musulmani nu sunt teroriști, nu umblă cu bombe după ei, ci doresc să fie liberi și să trăiască în pace.
[1] Iranul are mărimea, poziția centrală, populația, tradițiile istorice, resursele de petrol și nivelul mediu de dezvoltare economică ce ar putea să o califice pentru a fi un stat islamic de nucleu. Totuși, 90 % din musulmani sunt suniți, iar Iranul este șiit; persana este a doua limbă a islamului după arabă; relațiile între persani și arabi au fost antagoniste în istorie.
[2] Hadith-ul reprezintă o colecție de tradiții care consemnează faptele și spusele Profetului, adunate în cărți separate de Coran.
[3] Mark Sedgwick, Islamul și musulmanii, Editura Niculescu, 2010, București, p. 52.
[4] Radu Bogdan Păun, Jihadul-între Coran și terorism, în Historia, an IX, nr.90, iunie 2009, p. 11.
[5] Mark Sedgwick, op.cit., p.19.
[7] Marius Chelaru, Jihad. Chipul lui Dumnezeu în oglinda războiului sfânt, Ed. Timpul, Iaşi, 2004, p.32.
[8] Ibidem.
[9] The Royal AAL AL –Bayt Institute for Islamic Thought, Jordan, 2007, p. 1.
[10] Cel care conduce în timpul rugăciunii, uneori el este de asemenea persoana care răspunde de o moschee. În islamul șiit, unul dintre succesorii care au protecție divină ai Profetului.
[11] Rudolph Peters, Jihads in Classical and Modern Islam, Marcus Wiener Publishers, Princeton, 1996, p. 116.
[12] Malise Ruthven, Islamul. Foarte scurta introducere, trad. De Florin Sicoie, Ed. Allfa, Bucureşti, 2004, p. 138.
[14] Michael G. Knapp, , “The Concept and Practice of Jihad in Islam”, în: Parameters, vol. 33, nr. 1, 2003.
[15] Dumitru Chican, Jihad sau drumul spre Djanna, Editura Corint, București, 2011, p. 20.
[16] Dumitru Chican, op.cit., p. 35.
[17] Margaret K. Nydell, Ce știm despre arabi?, Editura Niculescu, București, 2008, p. 11.
[18] James J. Zogby, What Arabs Think, Washington, DC: Zogby International, 2002, 64.
[19] http://www.zcommunications.org/iraqs-unpredictable-politics-by-jonathan-schell
0 Response to " Depășirea Neînțelegerii,Concepții: ~Jihadul~ "
Trimiteți un comentariu