Întotdeauna situațiile deosebite au cerut conducători deosebiți.
În mijlocul secolului al XVII-lea Imperiul Otoman se afla într-o situație critică. Economia a intrat în criză , iar organizarea militară sistemul fiscal au suferit importante schimbări. Negăsind în ea însăși forța necesară pentru a se adapta la noile realități europene, Poarta otomană a cedat, treptat, în fața presiunii pe care cele două mari puteri care vor ajunge să domine sud-estul Europei, Rusia țaristă și Imperiul hambsburgic au exercitat-o. Poarta nu a reușit să țină pasul în competiția cu marile puteri europene, care beneficiau de o economie capitalistă, o administrație birocratică disciplinată, o tehnologie modernă și de metode avansate de percepere a veniturilor și de recrutare echipare și instrucție a oștilor. În comparație cu acestea, Imperiul otoman era mult mai puțin eficient, lucru datorat economiei de tip medieval, administațiilor corupte și prost conduse, dar și a mijloacelor financiare și militare insuficiente față de scopurile propuse [1].
Un alt factor important ce a stat la baza declinului Imperiului a fost reprezentat de incapacitatea acestuiua de a integra cultura popoarelor cucerite pentru a realiza o civilizație dinamică. Imperiul semilunii era locuit de populații eterogene, între care exista o constantă separare, atât între musulmani și creștini, cât și între musulmanii sunniți și cei șiiți( din Anatolia, Azerbaidjan, Irak), sau între diferitele culte creștine. Împeriul otoman, stat teocratic a urmărit consecvent �războiul sfânt� împotriva (chihad) împotriva necredincioșilor (nemulsumanilor), dar de multe ori și împotriva musulmanilor șiiți iarnieini. Acest lucru însemna ca statul otoman conținea �germenii decadenței în structura sa de bază�. De asemeni imperiul otoman era format dintr-o mulțime de populații neștiutoare de carte. Totuși declinul nu trebuie tratat ca unul absolut într-u cât a existat o evoluție a societății otomane, doar că aceasta a fost prea lentă în comparație cu cea a marilor puteri europene, de aici și criza otomană. O altă cauză a declinului otoman a fost masiva creștere a populației. Ca urmare, a avut loc, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o sporire apreciabilă a numărului de levenți (levendler), tineri fără pământ și fără ocupație, care, în bună parte, au îngroșat rândurile răsculaților (cealâlî) [2]. Conform tradiției otomane, în guvernare funcționa un pricipiu care a fost general folosit în epoca modernă, și anume diviziunea puterilor. Sultanul deținea puterea supremă, însă aceasta trebuia călăuzită de lege. Teoretic, padișahul nu se putea amesteca în guvernare după bunul său plac și fără vreun temei[3]. În practică însă, sultanul reprezenta puterea absolută, astfel încât calitățile sau defectele sale aveau o puternică influență asupra desfășurării evenimentelor de seamă. În perioada clasică, șhezâde-lele (fii de sultan) primeau o educație aleasă atât în domeniul politic, cât și în cel militar. La moartea sultanului acționa inițial sistemul fratricid, noul padișah poruncind executarea fraților săi, în vederea evitării conflictelor dinastice. În general, sultanii mureau înainte ca fiii lor să ajungă la maturitate. De cele mai multe ori, moștenitorul tronului era cel mai capabil și mai convingător dintre șehzâde-le. Această situație s-a schimbat atunci când Süleymân Legiuitorul a adoptat modelul arabo-islamic al succesiunii, care nominaliza ca viitor sultan pe cel mai în vârstă bărbat din Casa lui Osmân. Apoi noii sultani au cunoscut sechestrarea în kafes. Acest procedeu a fost cunoscut în literatura occidentală drept �sistemul cuștii de aur�. Șhezâde-lelelor captive li se permiteau concubine, dar acestea erau sterilizate sau copiii lor erau omorâți la naștere, astfel nici un prinț nu putea să aibă fii până când urca pe tron. Sultanii au renunțat să mai exercite un control efectiv asupra problemelor de stat și rareori mai conduceau armatele în campanii, neputând conduce armatele pe mai multe fronturi odată. Vechiul sistem de instrucție a șehzâde-lelor a fost preluat de �casele� pașalelor și ale vizirilor, unul dintre exmplele celebre fiind �casa� Köprülü-ilor, care a generat o adevărată dinastie de mari viziri. Responsabilitățile conducerii statului reveneau tot mai mult marelui vizir. Însuși divanul se întrunea din ce în ce mai des la casa vizirului. La mijlocul secolului al XVII-lea, mai precis în 1654, marelui vizir i s-a acordat o reședintă oficială care a devenit centrul efectiv al �guvernului�- Poarta Pașei.
Declinul Imperiului otoman nu a avut loc peste noapte, ci de-a lungul a peste 300 de ani. În această perioadă guvernarea a fost preluată de unii viziri puternici ce au încercat să stabilizeze Imperiul. Dintre aceștea cei mai faimoși au fost din rândurile unei familii de origine albaneză Köprülü [4]. După tradiția ce fusese stabilită, guvernarea devenea responsabilitatea marelui vizir. Până în 1656 însă (obținerea marelui vizerat de Mehmed Köprülü), intrigile seraiului și amestecul favoriților sultanului au avut drept urmare declinul autorității marelui vizir și a întregului sistem de conducere. Din ianuarie 1646 până în septembrie 1656 au fost investiți 17 mari viziri, dintre care numai unul a murit de moarte naturală, altul s-a retras din funcție la puțin timp, iar ceilalți 15 au fost destituiți din funcție și executați[5]. În martie 1656 ienicerii și spahii din Instanbul s-au revoltat împotriva plății soldelor reduse. Populația capitalei a fost obligată de ostași să stea închisă în case, pentru a arăta că sprijină revolta, la rândul ei, populația era nemulțumită de faptul că deficitul visteriei era compensat prin taxe suplimentare și prin perceperea impozitelor obișnuite în avans, cu unul sau doi ani. Pentru potolirea revoltei sultanul a fost nevoit să demită 30 de mari demnitari ai seraiului împărătesc care au sfârșit prin a fi spânzurați de răsculați. Un alt incident ce a dus la numirea lui Mehmed Köprülü a fost reprezentat de supremația venețienilor în apele otomane ce a culminat cu bătălia și înfrângerea flotei Porții la Dardanele în 26 iunie 1656 și cucerirea insulei Tenedos[6]. Profitând de această situație, prietenii și susținătorii lui Köprülü Mehmed Pașa dintre care arhitectul șef (mimar bâșı) Kasim Ağa și Șamizâde Mehmed Efendi au obținut prin manevre și intrigi numirea sa ca mare vizir la data de 14 septembrie 1656[7]. Köprülü Mehmed Pașa cunoștea faptul că predecesorii săi au întâmpinat unele piedici în îndeplinirea sarcinilor din partea serailor sau a șefilor militari. El a reușit să atragă încrederea sultanului și a mamei sale, reușind recâștigarea prerogativelor tradiționale dar și mână liberă în luarea deciziilor. Köprülü Mehmed Pașa(1578-1661) s-a născut în satul Rudnik din Albania. Acesta nu a primit o educație elevată, dar în schimb a dobândit o mare experiență politică și o îndelungată practică administrativă. Numirea sa ca mare vizir a fost primită cu multă neîncredere. După puțin timp însă, prin mijloace de mână forte, noul mare vizir a început să-și consolideze puterea. Cu tenacitatea și pricepere, dar și cu asprime, a urmărit zdrobirea factorilor generatori de anarhie, îmbunătățirea stării finanțelor și a traiului populației, obținerea de succese militare în confruntare externe, toate acestea având scopul redresării imperiului. Toți cei care s-au împotrivit au fost masacrați (4 ianuarie 1657)[8]. Cu această ocazie, marele vizir și-a numit oameni de încredere în pozițiile importante ale conducerii statului. Măsuri aspre au fost îndreptate cu înțelepciune asupra demnitarilor, judecătorilor, clericilor nesupuși, a ostașilor nedisciplinați sau nenorocoși în luptă (Abaza Ahmed Pașa, cel care predase venețienilor insula Tenedos, a fost executat)[9]. Bucurându-se de puteri nelimitate și folosindu-se de oameni devotați în posturi cheie, Köprülü a restabilit ordinea în administrație și în finanțe, înlăturând vânzarea funcțiilor. A urmărit restaurarea disciplinei în armata pe care a condus-o, a recâștigat superioritatea navală în Marea Egee și a recucerit insulele Tenedos și Lemnos (15 noiembrie 1657). Curând atenția s-a a fost îndreptată spre Țările Române, ce aveau prioritate față de conflictul cu Viena, într-u cât acestea urmăreau ieșirea din relațiile de vasalitate față de Poartă. Cel mai important obiectiv strategic devenind aducerea la ascultare a statelor tributare de la Dunăre și Carpați și consolidarea statu quo-ului de-a lungul graniței din Europa centrală[10]. Marele vizir Köprülü Mehmed Pașa a prevăzut posibilitatea unirii cu Polonia nu numai a Transilvaniei, ci și a Moldovei și Țării Românești, peste nou și puternicul stat creat urmând să domnească Gheorghe Rákóczi al II-lea. Astfel a fost nevoit să ia măsuri energice pentru a preîntâmpina formarea unui nou stat ce ar fi putu duce la înlăturarea suzeranității Porții. Rákóczi este învins lângă Poarta de Fier a Transilvaniei, la Zeicani suferind mari pierderi (22 noiembrie). A murit la 30 octombrie 1661 la o vârstă de aproape 80 de ani. Guvernarea sa a fost considerată sângeroasă datorită numărului mare de execuții( se spune ca ar fi fost de ordinul zecilor de mii). Procedeele sale de guvernare au avut însă o motivație politică, fiind folosite în momente de gravă primejdie pentru imperiu.
Marele vizir a reușit să-și impună metodele de guvernare atât datorită calităților sale personale, cât și ca urmare a situației în care se afla imperiul. Lumea era obosită, înfometată și înspăimântată, dorind liniștea și siguranța cu riscul unei �dictaturi� sângeroase. În momentul în care a simțit că i se apropie sfârșitul, și-a numit fiul ca locțiitor la Istanbul obținând încuvințarea sultanului ca fiul său Köprülüzâde Fazil Ahmed Pașa, să-i urmeze la marele vizerat. Faptul anunța venirea la conducerea imperiului a unei adevărate �dinastii� de mari viziri. Köprülüzâde Fazil Ahmed Pașa Köprülüzâde Fazil Ahmed Pąsa (1635-1676) s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari oameni de stat otomani, moștenind calitățile tatălui său, dar având în plus o educație deosebită și-a atins mai degrabă obiectivele prin diplomație și negociere decât prin violență [11]. Politica sa a influențat cursul evenimentelor în Imperiul habsburgic, Polonia, Rusia și în bazinul Mării Mediterane. S-a născut în orășelul Köprü din Anatolia, fiind fiul cel mare al lui Köprülü Mehmed Pașa. Spre deosebire de tatăl său acesta a urmat o carieiră dedicată studiului având drept profesori pe celebrul istoric Abdülaziz Efendi. Dacă Köprülü Mehmed restaurase ordinea în interiorul imperiului, după ce executase zeci de mii de răsculați, funcționari abuzivi sau ostași nedisciplinați, Köprülüzâde Fazil Ahmed Pąsa și-a propus să restaureze forța ofensivă a imperiului și a reușit în bună măsură. Acesta a continuat planul strategic al tatălui său de asigurare a echilibrului politic la granițele terestre, pentru ca abia mai târziu să treacă la ofensivă împotriva Candiei[12]. A fost determinat să recurgă la acest lucru datorită agresivității crescânde a imperialilor. Împăratul Leopold I a trimis pe marele general Raimondo Montecuccoli (1609-1680) cu instrucțiuni de a purta un război nedeclart împotriva otomanilor și de a oferi ajutor în taină lui Ioan Kemény. Acesta din urmă este învins și ucis la Seleușul Mare în urma unui acord secret al sultanului cu împăratul[13]. În anul 1663 pornește raiduri în Ungaria, dar când revine anul următor realizează faptul că armata Imperială a fost îmbunătățită și extinsă. Rezistența se afla sub comanda generalului Raimondo Montecuccoli care a întărit poziția cheie de la Raab. Oastea otomană a pornit atacul la 1 august 1664 unde s-au ciocnit cu armata lui Montecuccoli la St Gotthard. Deși dispunea de forțe superioare marele vizir a făcut greșeala să nu atace cu toată dispozitivele lăsând o parte din armată pe malul celălalt al râului Raab. Armata austriacă fiind superioară din punct de vedere al armelor de foc a ieșit invingătoare. Bătălia a evidențiat faptul că superioritatea militară otomană era de domeniul trecutului și prevestea viitoarele mari victorii imperiale. Războiul cu Veneția dura de peste două decenii și marele vizir a luat măsuri energice pentru terminarea sa victorioasă. Încurajat de inversarea pe teren a situației Köprülüzâde Fazil Ahmed Pąsa a continuat războiul lung pentru Creta și Candia s-a predat pe 6 septembrie 1669. Acest succes a determinat oștile otomane să privească spre noii teritorii și asfel Ucraina a devenit iar focar de conflict. În 1672 o mare armată turcă a pătruns în Polonia și a cucerit cetatea de Kamenec. În 17 octombrie 1676 este semnată pacea de la Zurawno, și o parte a Ucrainei ajungea în mainile otomanilor. La puțin timp de la aflarea noului succes al oștirii otomane de la Zurawno Fazil Ahmed Pąsa a murit de hidropizie[14] (3 noiembrie 1676), sigiliul marelui vizir fiind înmânat cumnatului său, Merzifonlu Kara Mustafa Pașa[15]. Merzifonlu Kara Mustafa Pașa Merzifonlu Kara Mustafa Pașa este văzut sub influența izvoarelor occidentale, în special de istoricii europeni, ca o ființă violentă, lacomă și incapabilă. Politica sa internă a fost una foarte conservatoare, fiind caracterizată de exigențele unei economii de război. În ceea ce privește politica externă, marele vizir a urmat calea trasată de Mehmed Pașa și de Fazil Ahmed Pașa, dar cu mai puțină grijă și abilitate diplomatică. Aceste descrieri își au originile în înfrângerea lui Kara Mustafa Pașa în urma asediului Vienei. Militar mediocru, marele vizir a facut imprudența de a permite oștilor creștine-germană și poloneză- să se unească fără probleme deși fusese informat din luna august că armatele creștine se îndreptau spre Viena. Concetrându-se asupra asediului, marele vizir nu s-a pregătit corespunzător împotriva armatei creștine. 12 septembrie trupele de eliberare numite Liga creștină însumează 70.000 de luptători. Sub conducerea regelui polonez Jan Sobieski înfrâng oastea otomană cu tactica husarilor polonezi care astfel obținuseră deja victorii împotriva tătarilor. Bătălia a avut loc la Kahlenberg. Kara Mustafa, nu se poate hotărî să continue asediul (lasă 5000 de mineri să continue munca subterană de subminare a zidului de apărare) sau să pornească atacul împotriva trupei de eliberare a orașului. Datorită atacului hotărâtor a "Ligii creștine" turcii se retrag în dezordine, căutând să-și refacă rândurile la Györ în Ungaria. La 25 decembrie armata otomană se află în Belgrad. Kara Mustafa este strangulat cu funia de mătase (cu aceasta erau strangulate numai persoane importante ca de exemplu fii sultanului), din cauza înfrângerii suferite cu toate că a dispus de o forță militară de trei ori mai mare ca a învingătorilor din apus. Sultanul va primi capul tăiat al marelui vizir pe o tavă de argint. Următorii viziri din familia Köprülü au fost Abaza El Hac Syavuș Pașa, Köprülüzâde Fazil Mustafa Pașa, Amcazâde Hüseyin Pașa și Köprülüzâde Numan Pașa. Aceștea din urmă și au adus și ei contribuția în incercarea familiei Köprülü de a redresa imperiu. 
[1] Arthur Goldschmidt, Jr. Lawrence Davidson, A Concise History of the Middle East, Westview Press, Colorado, 2006, p. 160. [2] Mircea Soreanu, Marii vizirii Köprülü(1656-1710), Editura Militară, București, 2002, p. 16. [3] Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.161. [4] Arthur Goldschmidt, op. cit., p. 160. [5] Stephen Turnbull, The Ottoman Empire 1326-1699, Osprey Publishing, London, 2003, p. 80. [6] Ibidem. [7] Mircea Soreanu, op. cit., p. 44. [8] Stephen Turnbull, op. cit., p. 80. [9] Mircea Soreanu, op. cit., p. 47. [10] Ibidem. p.49. [11] Vezi ottomanmilitary.devhub.com [12] Stephen Turnbull, op. cit., p. 87. [13] Mircea Soreanu, op. cit., p. 85. [14] Boală cauzată de acumularea patologică de apă în cavitățile naturale ale corpului sau în țesuturi [15] Ibidem. p. 116.
0 Response to " Marii viziri - Köprülü "
Trimiteți un comentariu