articol realizat de Spinu Sebastian
Primul război mondial l-a marcat pe Titulescu în aceeaşi măsură în care afectase ţara. În ciuda alianţei personale a regelui Carol I cu Germania şi Austria, România a rămas neutră până când aliaţii i-au oferit de la Ungaria Transilvania, ca recompensă pentru intrarea în război, în 1916, împotriva Puterilor Centrale. Titulescu s-a situat de partea Antantei încă de la începutul războiului. Nu numai simpatia pentru Franţa, ci şi înţelegerea faptului că numai o victorie a Aliaţilor putea să garanteze României păstrarea Transilvaniei i-a motivat pe Titulescu şi pe colegii săi să sprijine intrarea României în război de partea Antantei. După încheierea războiului, Titulescu a militat neobosit pentru Comitetul Naţional Român[2] în capitalele aliate, organism denumit mai târziu Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, făcând propagandă cauzei româneşti printre liderii politici ai Franţei şi ai Angliei, mulţi dintre ei devenindu-i chiar prieteni. Această activitate dintre anii 1918-1919 a însemnat primele sale demersuri diplomatice şi l-au ajutat să pătrundă în complexitatea relaţiilor internaţionale[3].
Titulescu intră în viaţa politică la 30 de ani. Pentru prima oară devine membru al Parlamentului 1912, figurând pe lista Partidului Democrat Conservator al lui Take Ionescu. Între 1917-1818 a fost ministru al finanţelor. A făcut parte apoi din delegaţia română care a participat la Conferinţa de pace de la Paris.
Situaţia europeană pe care a găsit-o Titulescu era direct influenţată de efectele primului război mondial. Chiar şi după încheierea negocierilor pentru pace, Europa îşi păstrează grupările politice din timpul războiului. Tratatele care conţineau pretenţii nerealiste pentru statele înfrânte, precum şi atitudinea politică neschimbată a elitelor conducătoare ale acestora au transformat perioada interbelică într-un fel de armistiţiu. Europa s-a divizat pe de o parte în grupări revizioniste, iar pe de cealaltă parte, în cele ce doreau păstrarea ordinii impuse după tratatul de pace. Ultimul grup era condus de Franţa şi includea aproape toate forţele europene aliate. Franţa şi-a folosit puterea politică şi financiară, Liga Naţiunilor şi un sistem de alianţe cu micile puteri pentru a preîntâmpina ascensiunea Germaniei. În acest sistem, statele mici, aşteptau protecţie din partea Franţei.
În perioada dintre cele două războaie mondiale diplomaţia şi politica externă a Românniei au constituit principalul domeniu al activităţii lui Nicolae Titulescu. Pe acest plan, s-a manifestat pe deplin spiritul penetrant, realismul, patriotismul şi talentul oratoric. Prin aceste calităţi s-a impus în cercurile politice şi diplomatice internaţionale ca unul dintre cei mai iscusiţi şi talentaţi diplomaţi. A devenit în scurt timp o personalitate marcantă a lumii politice internaţionale.
Guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu i-a oferit lui Titulescu misiunea diplomatică din Londra în 1922, iar acesta, pentru că nu mai era alăturat niciunui partid politic, a acceptat noua funcţie. Una din sarcinile majore ale lui Titulescu în timpul misiunii sale la Londra a fost să contribuie la uşurarea dificultăţilor financiare cauzate de război[4]. A fost ministru la Londra timp de 10 ani - din 1922 până în 1932 - cu întrerupere între 1927 şi 1928, când a fost Ministru de Externe.
În concepţia guvernului român, trimiterea în misiuni diplomatice a unor personalităţi avea în vedere consolidarea Marii Uniri, iar întreaga activitate a lui Titulescu la Londra avea sa indreptateasca aceasta speranta. Prezenta lui Nicolae Titulescu in capitala Marii Britanii a avut darul să contribuie la intarirea raporturilor bilaterale anglo-române, talentul şi capacitatea sa fiind unanim apreciate in cercurile diplomatice si financiare engleze. Acreditarea sa ca ministru la Londra, la 16 decembrie 1921, a fost rezultatul activitatii desfasurate pina atunci. Având sprijinul lui Take Ionescu, care a sesizat, între cei dintâi, importanţa pe care Anglia o juca în evoluţia raporturilor internaţionale, gândind el însuşi că numirea s-a încadrat în eforturile diplomaţiei României de consolidare a păcii si de conservare a Tratatelor de Pace din anii 1919 si 1920. În politica externă, Titulescu a urmărit menţinerea vechilor relaţii cu ţările vecine şi dezvoltarea colaborării cu ele. De asemenea, el considera necesară României prietenia şi colaborarea cu foştii ei aliaţi, în special cu Franţa şi Anglia.
În iunie 1927, Nicolae Titulescu a fost chemat să preia conducerea Ministerului Afacerilor Externe. Pentru a stabili contacte cu un număr cât mai mare de ţări, Titulescu a întreprins un turneu diplomatic în Europa, vizitând Franţa, Italia, Germania şi Iugoslavia. În februarie 1928, într-un interviu acordat la Paris, Titulescu a făcut cunoscut opiniei publice principalele ţeluri ale politicii externe a României - menţinerea statu-quo-ului şi a păcii. "Politica externă a României tinde spre menţinerea păcii Europene în cadrele tratatelor de pace în vigoare. Pentru a obţine acest scop, mergem de acord în toate chestiunile cu marii noştri aliaţi Franţa, Anglia şi Italia, precum şi cu statele din Mica Înţelegere. Facem tot ce ne stă în putinţă pentru menţinerea raporturilor noastre amicale cu străinătatea şi observăm conştiincios ca tratatele de pace să nu fie puse în nici un caz la îndoială, iar clauzele lor să fie executate cu bună credinţă"[5].
În ceea ce priveşte Marea Britanie, Titulescu avea o viziune exactă despre lumea anglosaxonă, întrucât fusese pentru 10 ani diplomat la guvernul de la Londra, datorită cunoştinţelor sale despre viaţa politică britanică şi a discuţiilor purtate cu diverşi reprezentanţi de la Foreign Office în cadrul reuniunilor internaţionale. Titulescu a ajuns la Londra vorbind franceza şi câţiva ani mai târziu mărturisea în cartea sa că „am învăţat limba engleză în acelaşi timp cu mentalitatea acestora.” Datorită relaţiilor dintre Marea Britanie şi România, el considera că ţara sa nu este situată într-o zonă în care să fie afectată strategia britanică, nici nu este riverană vreunei mări care să intereseze Marea Britanie. România, dacă este strâns legată de statele care sunt în sfera de interes a Marii Britanii, precum Franţa şi dacă demonstrează a fi în conformitate cu marile principii ale Societăţii Naţiunilor, poate obţine ajutorul moral al britanicilor. Mai adăuga că „acela care nu înţelege importanţa sprijinului moral al Marii Britanii, nu trebuie să se implice niciodată în politica externă”[6].
În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, Titulescu considera însă că apropierea diplomatică de Uniunea Sovietică era o necesitate vitală pentru ţara sa în baza relaţiilor de vecinătate. Apropierea unui stat de dimensiunile geografice ale Uniunii Sovietice, le impunea multora, fie ostilitatea, fie prietenia, iar Nicolae Titulescu a optat pentru prietenie. Munca sa ca delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor şi mai apoi ca ministru de externe a fost orientată în acest sens. Ţinând cont de apropierea care se stabilise deja între România şi Franţa, Titulescu spune că „nu este corect să te declari prieten al Franţei şi al Cehoslovaciei şi duşman al Uniunii Sovietice”. În ceea ce priveşte Pactul de asistenţă cu Uniunea Sovietică (1934), îl consideră ca fiind „necesar pentru România în cazul în care Germania ar declara război Uniunii Sovietice , sau dacă Germania ar ajunge la o înţelegere cu Uniunea Sovietică”.
Alianţa cu Franţa era pentru Nicolae Titulescu un factor esenţial în lupta pentru menţinerea "sistemului de la Versailles". Această opinie era împărtăşită de aproape întreaga clasă politică românească şi avea o îndelungată tradiţie, întemeiată pe afinităţile de origine, limbă, cultura. De aceea, Titulescu declara fără ezitare: "Nu cunosc prietenie mai dezinteresată ca aceea ce stă la baza raporturilor franco-romane". Dar el nu intelegea ca Romania să se afle la remorca Franţei. Atunci când constata unele abateri ale diplomaţiei franceze de la litera ţi spiritul tratatelor de pace, Titulescu nu ezita să intervină energic, atrăgând atenţia asupra faptului că Romania nu putea accepta asemenea "derapaje". El ştia că "pacea este indivizibilă" si că orice concesie fîcută într-o anumită zona putea avea consecinţe imprevizibile asupra întregului continent. Semnificativă este reacţia sa faţă de propunerea lui Mussolini, din februarie 1933, privind încheierea pactului celor patru, prin care Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie se angajau să colaboreze pentru reglementarea tuturor chestiunilor europene, inclusiv în privinţa unor eventuale revizuiri teritoriale. Reacţia lui Nicolae Titulescu - împuternicit de toate statele Micii intelegeri - a fost extrem de vehementa. Acesta a acţionat în numele alianţei la Paris şi Londra şi a ameninţat cu schimbarea orientarii ploticii externe a statelor din Mica Înţelegere. S-a acţionat eficient la acel moment. Pactul cvadripartit a fost redus numai la cele patru state semnatare, devenind un act politic al acestora, limitat strict la Europa Occidentală[7].
Titulescu examinează relaţiile României cu statele străine. Politica lui externă era bazată pe securitatea colectivă şi pacea indivizibilă. A căutat mereu să organizeze un front unic al unor eventuale victime ale unei agresiuni. Vorbind despre relaţiile cu U.R.S.S., el observă că atunci când eşti vecin cu o Mare Putere de dimensiunile şi forţa armată a Sovietelor, nu există decât două politici posibile: să-i fii sau prieten sau duşman. El spunea în vara lui 1937: "Cine ar putea în vestul Europei să fie aliatul României, pentru apărarea intereselor pur româneşti? să o spunem deschis: Germania? Niciodată. Germania ar putea în propriul ei interes, să ceară României să participe la un război ofensiv împotriva U.R.S.S., ceea ce ar fi sfârşitul României. Germania nu v-a compromite niciodată interesele ei numai spre a apăra interesele româneşti". Apoi adăuga: "Am fost, sînt şi voi rămâne partizanul unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., atîta timp cît statul acesta va practica politica de pace şi de apropiere între popoare pe care a practicat-o în ultimii ani"[8].
La 3 iulie 1933, România a semnat la Londra, Conventia de definire a agresiunii şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. Acest document consolida, din punct de vedere juridic internaţional, situaţia României, întrucat prevedea că prin teritoriu se înţelege teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt autoritatea. Această definiţie îl determina pe Nicolae Titulescu să aprecieze că era o nouă confirmare a apartenenţei Basarabiei la Romăânia, în virtutea aceluiaşi principiu - de consolidare a securităţii şi a statu-quo-ului teritorial şi a pacii generale - România a aderat la Pactul de neagresiune ţi conciliaţiune semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).
Negocierile dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov au dus la stabilirea relaţiilor diplomatice între Romania şi URSS, în ziua de 9 iunie 1934. Cu acest prilej, cei doi miniştri de externe au avut un schimb de scrisori, care cuprindeau angajamente solemne vizând garanţia reciprocă a respectării suveranităţii naţionale şi independenţei politice, neamestecul în treburile interne, anagajamentul de a nu permite existenţa şi activitatea pe teritoriul propriu a unor organizaţii ce-şi propuneau lupta armata împotriva celuilalt stat[9].
Partea franceză saluta acest succes al lui Nicolae Titulescu. Lefevre d'Ormesson scria în felul următor: " Franţa va aplauda noul succes al marelui diplomat care este d. Titulescu. Acordurile care au fost semnate la Geneva şi care restabilesc relaţiunile diplomatice între România şi U.R.S.S. constituie un fapt de o capitală importanţă nu numai pentru cele două ţări interesate direct, dar pentru toţi amicii păcii în Europa. [...] Restabilind raporturile normale între ele, România şi Rusia fac dovada dorinţei lor de a întări raporturile înternaţionale şi sentimentele politicii de pace care sunt la baza oricărei acţiuni europene"[10].
În ceea ce priveşte relaţiile franco-române, acestea au jucat unrol important atât în percepţia pe care o aveau cei de la Berlin despre potenţialul înfluenţei germane asupra României cât şi în percepţia românilor germanofili despre şansele lor de a contracara politica externă francofilă a României. Dependenţa de Franţa pentru a asigura securitatea României la nivel continental avea avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje se aflau: protecţia asigurată de cea de-a doua armată foarte mare de pe continent, ajutor financiar din partea celei mai stabile economii a Europei şi imaginea (măcar aparentă) a importanţei internaţionale în calitate de membru al celui mai puternic grup. Totuşi, legată de sistemul francez, România avea extrem de puţin loc pentru manevre internaţionale pe care mulţi naţionalişti le considerau un atribut al unui stat cu totul independent. Existau două opinii asupra politicii externe atât în Franţa cât şi în România. Regele Carol al II-lea ar fi scos treptat România de pe orbita Franţei, urmând cursul neutru al Poloniei, încercând să câştige protecţia Germaniei şi Italiei - contracarând astfel faptul că Axa susţinea revizionismul Ungariei şi al Bulgariei. De partea cealaltă, Titulescu căuta să obţină o mai mare independenţă în sistemul francez. De cealaltă parte, în Franţa, Laval susţinea o apropiere de Germania în timp ce partizanii alianţei cu Uniunea Sovietică erau Paul Boncour, Barthou, şi Herriot[11].
Titulescu era conştient de sentimentele lui Carol şi, de aceea, politica sa de orientare franceză din 1934 reflecta preocuparea sa faţă de sentimentele Regelui, şi eforturile sale de a întări francofilia predominantă a elitei române. În această perioadă, Titulescu şi Barthou se vizitează reciproc, la Paris, respectiv Bucureşti, sub pretextul unor discuţii pe probleme legate de dezarmare, Mica Inţelegere Antanta Balcanică şi Liga Naţiunilor. Se crede însă că scopul acestor vizite era de întărire a pozitiei lui Titulescu în România prin susţinerea politicii francofile, împotriva criticilor venite din interior, mai ales din partea Regelui. În declaraţiile lor publice, ambii miniştri de externe au accentuat credibilitatea alianţei cu Franţa, scopurile comune ale politicii externe, admiraţia reciprocă şi poziţia independentă a României vis-avis de marea sa aliată. Asasinarea lui Barthou în octombrie 1934, avea să schimbe un pic situaţia. În locul său vine Laval, un pro-german pe care Titulescu îl dispreţuia, pentru că deşi acesta a păstrat discurul predecesorului său la adresa României, felul său de a gândi securitatea era diferit. În continuare însă, Titulescu a fost nevoit să facă concesii politicii duse de Laval, ajungând să se gândească la o înţelegere între Franţa şi Germania. Argetoianu observa la 2 februarie 1935, după o vizită făcută lui Titulescu (acesta fiind bolnav) că "e plin dedispreţ pentru Guvern, de care se simte izolat." Titulescu îi mai spunea lui Argetoianu: „Nu sunt oameni nicăieri, în Franţa de când a murit Briand, Poincard şi Barthou e o jale. Suntem câţiva, Beneş, eu, care formăm ca un corset pentru menţinerea păcii în Europa. Dacă nu ne opuneam laînţelegerea în 4 n-am fi ajuns la acordul de la Roma nici la cel de la Londra. Am ajutatmult la încheierea acestor acorduri, şi am servit astfel bine pacea. Am împăcat România cu Rusia sovietică. Aştept să se înţeleagă Germania cu Franţa ca să pot merge şi la Berlin. Şi apoi, sunt sătul, mă, mă duc să mă odihnesc!"[12].
Militând pentru realizarea securităţii colective a statelor europene, Nicolae Titulescu a contribuit la realizarea pactelor de asistenţă mutuala între Franţa, URSS şi Cehoslovacia. Următorul pas trebuia să fie pactul de asistenţă mutuală între Romania şi URSS, pentru încheierea căruia Nicolae Titulescu primise mandat din partea guvernului român în anul 1935. Au urmat negocieri între Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, s-a perfectat un protocol la 21 iulie 1936. Până la urmă, pactul nu a mai fost semnat. Litvinov ştia bine că URSS n-a abandonat nici o clipă ideea de a relua Basarabia într-un moment prielnic, iar toate tratatele şi convenţiile semnate nu aveau darul de a modifica această orientare în politica externă.
Preocuparea acerbă a lui Titulescu de a stabili o alianţă cu Uniunea Sovietică nu a fost privită cu ochi buni. Atât Carol, cât şi elita politică din România nu se putea mulţumi cu o alianţă cu sovieticii atât timp cât chestiunea Basarabiei rămânea nerezolvată[13]. Pentru a se putea apropia de Germania, ţară cu care relaţiile se răciseră, şi să păstreze relaţii bune cu Polonia şi Iugoslavia, Carol a trebuit să scape de Titulescu[14]. Ministrul de Externe român nu era privit cu ochi buni de conducătorii statelor fasciste, care nu concepeau o soluţionare a relaţiilor cu România, atât timp cât Titulescu rămânea în funcţie. La 29 august 1936, Gh. Tătărăscu a remaniat guvernul şi Titulescu a fost îndepărtat, locul său fiind luat de fostul ministru de finanţe, Victor Antonescu[15].
Demiterea lui Titulescu a produs un şoc în capitalele europene. Franţa şi Marea Britanie criticau decizia Regelui, în timp ce Rusia Sovietică a avut motiv de a renunţa la pactul cu România. Deşi s-a încercat menţinerea relaţiilor bune cu Marea Britanie şi Franţa dupa 1936, România era condamnată să cadă în mâinile Germaniei, presiunea din partea acesteia fiind din ce în ce mai puternică.
[1] Milan Vanku, Nicolae Titulescu promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 35.
[2] Comitetul Național Român este un organism care în perioada 1917-1918 a militat pentru unitatea națională a poporului român. Regatul României înființează la Paris, încă din ianuarie 1917, Comitetul Național Român – mai exact: Le Comité National de l'Unité Roumaine - , un organism al cărui scop era promovarea internațională a dreptului poporului român la unitatea națională. Comitetul era prezidat de Take Ionescu și a fost recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențial al națiunii române; Republica franceză l-a recunoscut la 12octombrie 1918, Victor Antonescu fiind ministru al României în Franța. – sursa: wikipedia.com
[3] Walter M. Bacon Jr., Nicolae Titulescu şi politica externă a României. 1933-1934, Traducere de Cosmin Angheloni, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 23.
[4] Ibidem, p. 28.
[5] Milan Vanku, op. cit. p. 38-39.
[6] Juan Mariátegui, Ministrul de externe român Nicolae Titulescu şi America Latină, Traducere de Oana- Andreea Sâmbrian, Revista de Ştiinţe Juridice, nr.1-2, 2005, p. 158.
[7] Milan Vanku, op. cit., pp. 73- 74.
[8] Gh. Barbul, I. Solacolu, Schimbarea alianţelor României, Iaşi, Institutul European, 1995, pp. 16-17.
[9] Milan Vanku, op. cit. p. 75.
[10] Lefevre d'Ormesson, Despre succesul d-lui Titulescu, în Paul Rădulescu, I. Adamescu, Modest omagiu marelui român, omul păcii, Nicolae Titulescu, Tiparul Româbnesc, Bucureşti, 1934, p. 21. Apud. George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 379.
[11] Walter M. Bacon Jr, op. cit., pp. 201-202.
[12] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1, 1935-1936, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1998, p. 6.
[13] Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania între 1936-1940, Iaşi, Polirom, 2003, p. 12.
[14] Christophe Midan , Carol al II-lea şi teroarea istoriei 1930-1940, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 37.
[15] Ion M. Oprea , Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiiţifică, 1966, pp. 360-361.
[2] Comitetul Național Român este un organism care în perioada 1917-1918 a militat pentru unitatea națională a poporului român. Regatul României înființează la Paris, încă din ianuarie 1917, Comitetul Național Român – mai exact: Le Comité National de l'Unité Roumaine - , un organism al cărui scop era promovarea internațională a dreptului poporului român la unitatea națională. Comitetul era prezidat de Take Ionescu și a fost recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențial al națiunii române; Republica franceză l-a recunoscut la 12octombrie 1918, Victor Antonescu fiind ministru al României în Franța. – sursa: wikipedia.com
[3] Walter M. Bacon Jr., Nicolae Titulescu şi politica externă a României. 1933-1934, Traducere de Cosmin Angheloni, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 23.
[4] Ibidem, p. 28.
[5] Milan Vanku, op. cit. p. 38-39.
[6] Juan Mariátegui, Ministrul de externe român Nicolae Titulescu şi America Latină, Traducere de Oana- Andreea Sâmbrian, Revista de Ştiinţe Juridice, nr.1-2, 2005, p. 158.
[7] Milan Vanku, op. cit., pp. 73- 74.
[8] Gh. Barbul, I. Solacolu, Schimbarea alianţelor României, Iaşi, Institutul European, 1995, pp. 16-17.
[9] Milan Vanku, op. cit. p. 75.
[10] Lefevre d'Ormesson, Despre succesul d-lui Titulescu, în Paul Rădulescu, I. Adamescu, Modest omagiu marelui român, omul păcii, Nicolae Titulescu, Tiparul Româbnesc, Bucureşti, 1934, p. 21. Apud. George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 379.
[11] Walter M. Bacon Jr, op. cit., pp. 201-202.
[12] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1, 1935-1936, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1998, p. 6.
[13] Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania între 1936-1940, Iaşi, Polirom, 2003, p. 12.
[14] Christophe Midan , Carol al II-lea şi teroarea istoriei 1930-1940, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 37.
[15] Ion M. Oprea , Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiiţifică, 1966, pp. 360-361.
0 Response to " Nicolae Titulescu și politica pro-franceză a României în perioada interbelică "
Trimiteți un comentariu