articol realizat de Spinu Sebastian
Sfârșitul Primului Război Mondial și Pacea de la Paris marchează în istoriografie începutul unei noi epoci, cu o lume în stare de șoc, care încearcă să se schimbe în primul rând la nivel ideologic. Ideea de Ligă a Națiunilor, reprezenta în perioadă cel mai important proiect de securitate internațională. Nu ne propunem să analizăm în acest referat toată perioada de activitate a organizației, ci doar momentul înființării. Considerăm important de observat opiniile diferite pe care le aveau liderii Marilor Puteri în vederea organizării păcii, pentru a ne îndrepta la final spre o imagine cat mai corecta asupra a ceea ce a însemnat Liga Națiunilor imediat după război. Dacă s-a crezut cu adevărat în viabilitatea ei, sau a fost doar un compromis de moment, în vederea încheierii cât mai rapide a păcii.
Discuțiile de la sfârșitul războiului i-au avut în prim-plan pe trei mari ai puterilor învingătoare: Georges Clemenceau, David Lloyd George și Woodrow Wilson. Conferința de pace a avut loc la Paris, unde fiecare și-a luat în serios mandatul și era preocupat de aceeași problemă esențială: cum să asigure securitatea pe viitor. Fiecare avea însă un punct de vedere diferit, care reflecta presiunea pe care ei o aveau de suferit din partea opiniei publice a țării pe care o reprezentau[1]. Totuși, mediul din care proveneau își punea la fel de mult amprenta asupra discuțiilor. Raportându-se la perioada premergătoare Marelui Război, Henry Kissinger consideră uluitor faptul că într-o Europă imperialistă a durat atât de mult până când s-a aprins scânteia, în anul 1914, situațiile de criză fiind din ce în ce mai greu de rezolvat pe cale pașnică. Gândindu-se cum să facă mai eficient războiul (metoda tradițională de casus belli fiind considerată depășită), se ajunge la ideea că mobilizarea cât mai rapidă a forțelor armate era cel mai important aspect, urmat de angrenarea la conflict a tuturor forțelor aliate. Acest amestec de alianțe politice și strategii militare concepute la mânie erau garanția cea mai buna a unei vărsări de sânge de proporții. Echilibrul de forțe își pierde orice urmă din flexibilitatea pe care o avuse în secolele XVIII și XIX. Politica externă pierduse teren în fața strategiei militare și totul era un joc al Marilor Puteri europene. Kissinger mai observă că Primul Război Mondial nu a izbucnit din încălcarea tratatelor ci din respectarea lor ad litteram[2].
La sfârșitul războiului, puterile europene învingătoare, ar fi dorit o pace dură pentru Puterile Centrale, încercând să organizeze lumea postbelică după propriile interese, pentru a justifica pierderile. A trebuit însă ca liderii europeni să țină cont de un singur lucru: victoria totală a fost posibilă abia după intrarea Statelor Unite ale Americii în război, însă pentru niște scopuri foarte diferite față de ordinea mondială care se găsea în Europa.
America dispreţuia conceptul de echilibru de forţe şi considera imorală practica aşa-numitului „Realpolitik“. Criteriile ei pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare[3]. Ea presupunea prin urmare: asocierea tuturor naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional deasupra tuturor intereselor particulare, instituirea unei forţe colective, care să nu mai fie în serviciul ambiţiilor politice sau al egoismelor în complot, ci al ordinii şi păcii universale. La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, „popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de şah“. El respingea doctrina echilibrului puterilor şi preciza că orice modificări teritoriale să se facă „numai în interesul şi profitul populaţiei interesate“; reafirmând principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara „că toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi“[4].
Woodrow Wilson venea în Europa susținând ceea ce susținea și Kant cu un secol înainte, un proiect pentru o pace durabilă. Această idee a sa avea să se impună în final, însă după lungi discuții și destule retușuri[5].
Clemenceau dorea ca puterea Germaniei să fie redusă în așa măsură încât să nu mai reprezinte o amenințare în viitor, cerând în același timp garantarea securității și despăgubiri pentru Franța. Woodrow Wilson era mai puțin interesat de pedepsirea Germaniei. Statele Unite nu aveau pretenții de ordin economic sau teritorial. Președintele american venise la Paris pentru a susține niște principii generale. El era interesat de stabilirea unui sistem de relații internaționale durabil.
Lloyd George, deși susținuse în campania electorală că dorește ca Germania să plătească cât mai mult posibil, se arăta puțin rezervat în privința pedepsirii germanilor, gândidu-se că dacă acestia erau umiliți, puteau fi împinși în brațele bolșevicilor[6]. Ceea ce doreau cu adevărat aliații era un sistem de tratate direcționat împotriva Germaniei pe care Germanii să-l accepte voluntar[7]. Devenea clar că Marile Puteri europene nu se mai înțelegeau cu Statele Unite în privința păcii. Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe argumente morale și nu geopolitice. Națiunile erau chemate să își rezolve problemele pe cale diplomatică și chiar dacă nu aveau încredere în acest sistem, se simțeau prea slabe să îl conteste. Înainte de intrarea Statelor Unite în război, Marea Britanie și Franța nu au îndrăznit să își exprime pe față îndoielile față de ideile președintelui american, din dorința de a-l atrage pe acesta de partea lor. Aliații erau disperați din cauză că forțele reunite ale Marii Britanii, Franței și Rusiei nu fuseseră suficiente pentru înfrângerea Germaniei, iar teama de înfrângere îi împăiedica să discute obiectivele de război cu "idealistul lor partener american". După armistițiu, aliații s-au aflat într-o situație mult mai favorabilă exprimării rezervelor pe care le aveau[8].
Principiul autodeterminării spre exemplu, nu a fost nici pe departe o pledoarie a marilor puteri ci mai exact un instrument de propagandă, folosit pentru atragerea neutrilor în Antantă. Acest lucru devine evident în momentul în care observăm următoarele probleme: 1. Antanta nu dorea aplicarea acestui principiu şi pentru tabăra învinsă; 2. Franţa şi Marea Britanie aveau imperii coloniale şi nu puteau merge prea departe cu acordarea statalităţii. Se urmărea păstrarea unei balanţe de forţe, forţă care ar fi fost slăbită tocmai prin dispariţia imperiilor[9]. De fapt, nici americanii nu au privit cu interes conflictul din Europa în anii neutralității, aceștia urmărind linia impusă de Doctrina Monroe în politica externă. În primăvara anului 1916, Woodrow Wilson își îndreaptă atenția spre Europa, susținând că Statele Unite trebuie să participe la conflict, că interesele lumii sunt și ale lor, că Statele Unite au un rol special în lume și că orice lucru afectează omenirea, devine inevitabil o problemă americană. Tot atunci, președintele american face cunoscut programul Ligii Națiunilor, care dorea înlocuirea conflictului cu o cooperare între state, pentru o pace durabilă[10].
La 18 ianuarie 1919, în prima ședință plenară a Conferinței de la Versailles se anunța public ideea creării Ligii Națiunilor, care, după Wilson, trebuia să fie "centrul întregului program" al păcii[11]. După ce s-a examinat propunerea, s-au hotărât următoarele: a) că era esențial pentru stabilitatea statutului mondial ce urma creat, să ia ființă o Ligă a Națiunilor, ca organism de cooperare internațională, ce avea să asigure împlinirea obligațiilor internaționale contractate și apărarea împotriva războiului; b) că această Ligă, a cărei creare v-a face parte din tratatul de pace, va fi deschisă oricărei națiuni civilizate, în care te poți încrede că va favoriza îndeplinirea țelurilor sale; c) membrii Ligii urmau să se întâlneasă periodic, într-o conferință internațională, care va avea o organizație permanentă și un secretariat, pentru a continua eforturile Ligii în intervalul de timp dintre conferințe[12].
Astfel apare prima organizaţie internaţională care avea ca scop dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi securităţii, creată prin Hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris. Obligaţiile statelor membre erau de a nu recurge la război, de a intreţine ,,la lumina zilei” relaţii internaţionale bazate pe dreptate şi cinste, de a respecta normele dreptului internaţional ca reguli de purtare intre guverne, astfel ca in lume ,,să domnescă pacea”[13].
Organele de conducere erau : Adunarea Generală, Consiliul si Secretariatul permanent. Adunarea Generală era formată din reprezentanţii statelor membre, care deţineau un singur vot, şi se intruneau in sesiuni ordinare anual, in luna septembrie sau ori de cate ori era nevoie, in sesiuni extraordinare. Consiliul era organul executiv format din 5 membri permanenţi şi 4 nepermanenţi. Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali, membri ai statelor componente. Sediul Societăţii Naţiunilor a fost stabilit la Geneva, unde funcţionau şi principalele organisme[14].
La finalul Conferinței de la Paris însă, oricât de mult a încercat, Woodrow Wilson nu a ajuns la o dreptate supremă, iar imaginea celor 14 puncte nu a reprezentat nici pe departe idealul celor care au stat la masa tratativelor. Nu au fost luate garanții solide în privința dezarmării, decât în privința Germaniei, lucru deloc agreeat de președintele american, care avea în gând o dezarmare generală[15].
În plus, ceea ce susținea Wilson era foarte ambiguu și lăsa loc intrebărilor: după ce criterii erau divizate națiunile în "civilizate" și "necivilizate". Care erau statele în care te puteai încrede? Dacă Liga urma să fie universală, de ce definitivarea pactului o faceau doar "guvernele asociate"? Controversele au apărut mai ales în problemele de fond: puterea ce trebuia atribuită Ligii, garanțiile acordate statelor membre, obligațiile asumate de către acestea, căile de prevenire a războiului. Franța împreună cu statele mici și mijlocii doreau o organizație solidă, înzestrată cu atribuții precise și forță militară internațională (idee susținută cu înverșunare de Franța, care nu concepea ca o organizație menită să păstreze pacea sa nu poată interveni forțat în cazul unui atac german[16]). De partea cealaltă, Marea Britanie și Statele Unite elaboraseră deja proiectul unei organizații elastice, generale, bazate pe opinia publică și pe forța morală.
În problema sancțiunilor, Wilson era mai ales pentru cele economice și financiare. Delegația engleză, nedorind ca măsurile economice sa-i afecteze uriașul imperiu, doreau ca sanctiunile să fie de ordin moral, iar Franța împreună cu statele mici și mjlocii preconizau un ansamblu de sancțiuni variate, inclusiv militare. Această problemă a sancțiunilor a fost rezolvată printr-un compromis: erau obligatorii sancțiunile economice și financiare, care se hotărau în consiliu cu o majoritate de 2/3 din voturi, iar măsurile militare urmau să fie utilizate numai în cazuri speciale, iar votul trebuia să fie unanim[17].
Pactul Ligii Națiunilor conținea 26 de articole și o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare, precum și alte 13 țări invitate să adere. Prin articolul 1 erau desemnate organele conducătoare: Adunarea Generală, Consiliul, secretariatul Permanent și atribuțiile acestora. În articolul 8 se făcea referire la necesitatea reducerii armamentelor naționale, în funcție de situația geografică și condițiile speciale ale fiecărei țări, până la minimum necesar pentru ordinea internă. În articolele 11-17 se indicau mijloacele și procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, ruperea legăturilor economice, financiare și a oricăror raporturi cu statul care se va găsi vinovat de încălcarea pactului. Toate tratatele internaționale încheiate în viitor de statele membre trebuiau înregistrate la Geneva și date publicității, dorindu-se astfel desființarea diplomației secrete[18].
Liga avea însă să piardă teren pe scena internațională chiar la înființare. În iulie 1919, Wilson s-a prezentat în fața Senatului cu Tratatul de la Versailles și cu Pactul Ligii Națiunilor, opoziția a cerut deschiderea unei anchete pentru clarificarea situației. Din cauza faptului că pierduse contactul cu America în timpul șederii sale îndelungate în Europa, Wilson a pierdut treptat suportul opiniei publice. Președintele a întreprins o campanie de propagandă, însă fără succes. Senatul respinge la 19 noiembrie 1919 ratificarea documentelor, iar victoria republicanilor din anul 1920 a însemnat înlăturarea definitivă a internaționalismului lui Wilson[19].
Rămase fără suportul american, Marile Puteri ale Europei se văd nevoite să își construiască propriul sistem de securitate, să continue singuri în mod paradoxal, o idee care nu au acceptat-o decât la nivel declarativ. S-a apreciat apoi de către istorici că refuzul Statelor Unite de a intra în Liga Națiunilor a compromis Tratatul de la Versailles, lăsând în mâna Marii Britanii și a Franței o organizație pe care nu erau capabile să o conducă. Atât Marea Britanie cât și Franța porneau pe un drum nou, încercând să consolideze un bloc defensiv care să asigure siguranța pe continet. Rămasă fără aliatul rus, Franța va dori să creeze un „cordon sanitar” în Europa Răsăriteană[20].
Noile state naționale care au alcătuit „cordonul sanitar” aveau, în ochii francezilor, o funcție importantă: fiind după cum am spus, subtitut pentru aliații ruși, acestea erau mai puțin schimbătoare și independente, mai de încredere și mai respectabile. Însăși Clemenceau susținea că „cea mai fermă garanție împotriva agresiunii germane este că în spatele Germaniei, într-o poziție strategică excelentă, se află Cehoslovacia și Polonia”[21].
Retragerea americană nu a fost însă totală. Chiar dacă nu au ratificat Tratatul de la Versailles, americanii doreau o Europă pașnică cu o economie stabilă. Economia europeană de după război a fost refăcută și cu ajutor din partea Statelor Unite, iar la lungile discuții referitoare la dezarmare au participat în continuare și reprezentanți americani. Fără participarea Statelor Unite însă, era greu de crezut că o Europă imperialistă se poate schimba peste noapte. Lumea trebuia să ajungă să recunoască necesitatea cooperării lumii în locul conflictului, și să înțeleagă că reconstrucția lumii nu putea fi asigurată prin sistemul alianțelor și contra alianțelor, care excludea ideea dreptului ca fundament al relațiilor între popoare[22].
Ajungem astfel să tragem concluzia că o pace si un sistem de securitate colectiv nu trebuia impus, ci mai degrabă acceptat în unanimitate. Liga Națiunilor s-a vrut a fi un sistem de cooperare între state, însă după retragerea americană, s-a plecat pe o direcție greșită. Prin „securitate” s-a înțeles siguranța propriului teritoriu, iar sistemul de alianțe de după război a fost gândit în interes propriu de către Marile Puteri, iar celelalte state membre aderau mai degrabă la interesele acestora decât la o pace comună. S-a crezut în eficacitatea ei, însă doar dacă era condusă după voința Marilor Puteri.
Astfel, diferențele de viziune pe care le aveau Woodrow Wilson și liderii europeni asupra organizării lumii, și-au lăsat amprenta și după încheierea păcii. Ideile imperialiste ce domneau în Europa nu puteau fi schimbate peste noapte, iar președintele american nu a obținut nici pe departe ceea ce și-a propus. Pentru ca Liga să fie o organizație viabilă, europenii trebuiau să creadă cu adevărat în ideile pe care aceasta le promova pe hârtie. Sancțiunile economice păreau a fi insuficiente, iar în lipsă de alte măsuri, Liga nu mai apărea ca o instanță supremă internațională, cel puțin în fața unui stat puternic. Cu toate astea însă, Liga Naținilor, a fost ceva credibil și dătător de speranțe în primii ani postbelici, iar ca idee de început, a reprezentat o treaptă importantă în evoluția relațiilor internaționale, Cel mai mult au avut de câștigat de pe urma Ligii statele mici, având ocazia să-și dezvolte relațiile internaționale într-un mediu propice.
[1] Allan Farmer, Marea Britanie: politica externă și colonială 1919-1039, București, Editura All, 2000, p. 4.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, București, Editura All, 2002, pp. 173-182.
[3] Ibidem, p. 191.
[4] Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Bucureşti, 1988, p. 32.
[5] Punctele pe care Woodrow Wilson dorea să le impună în Europa, le găsim scrise în opera lui Immanuel Kant - renunțarea la diplomația secretă, principiul autodeterminării popoarelor, federalizarea statelor/ o ligă a națiunilor. În Immanuel Kant, Spre pacea eternă, traducere de Rodica Croitoru, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Editura All, 2008, pp. 389-393.
[6] Alan Farmer, op. cit., pp. 4-6.
[7] A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iași, Polirom, 1999, p. 35.
[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 196.
[9] Ioan Ciupercă, Autodeterminarea - trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârșitul Primului Război Mondial, în Marea Unire din 1918 în context european, coordonator Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică/Academiei Române, 2003.
[10] Charles Seymour, Woodrow Wilson and the World War A Chronicle of Our Own Times, Yale University press, 1921, p. 29.
[11] Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975, p. 90.
[12] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 38.
[13] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 44.
[14]Ionel Fănel Calea, Organizația Națiunilor Unite între trecut și prezent, 2010, pp. 7-8.
[15] Charles Seymour, op. cit., p. 89.
[16] Henry Kissinger, op. cit., p. 203.
[17] Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 40-43.
[18] The Treaty of Peace between the Allied Powers and Germany, London, Printed and published by His Majesty’s Stationery Office, 1919, format electronic pe http://foundingdocs.gov.au/resources/transcripts/cth10_doc_1919.pdf, accesat la 12. 12. 2012.
[19]Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 49- 51.
[20] Henry Kissinger, op. cit., pp. 209-211.
[21] A.J.P. Taylor, op. cit., p. 41.
[22] Virgil Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, Extras din volumul „Politica externă a României”, București, Cultura Națională, p. 26.
[1] Allan Farmer, Marea Britanie: politica externă și colonială 1919-1039, București, Editura All, 2000, p. 4.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, București, Editura All, 2002, pp. 173-182.
[3] Ibidem, p. 191.
[4] Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Bucureşti, 1988, p. 32.
[5] Punctele pe care Woodrow Wilson dorea să le impună în Europa, le găsim scrise în opera lui Immanuel Kant - renunțarea la diplomația secretă, principiul autodeterminării popoarelor, federalizarea statelor/ o ligă a națiunilor. În Immanuel Kant, Spre pacea eternă, traducere de Rodica Croitoru, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Editura All, 2008, pp. 389-393.
[6] Alan Farmer, op. cit., pp. 4-6.
[7] A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iași, Polirom, 1999, p. 35.
[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 196.
[9] Ioan Ciupercă, Autodeterminarea - trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârșitul Primului Război Mondial, în Marea Unire din 1918 în context european, coordonator Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică/Academiei Române, 2003.
[10] Charles Seymour, Woodrow Wilson and the World War A Chronicle of Our Own Times, Yale University press, 1921, p. 29.
[11] Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975, p. 90.
[12] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 38.
[13] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 44.
[14]Ionel Fănel Calea, Organizația Națiunilor Unite între trecut și prezent, 2010, pp. 7-8.
[15] Charles Seymour, op. cit., p. 89.
[16] Henry Kissinger, op. cit., p. 203.
[17] Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 40-43.
[18] The Treaty of Peace between the Allied Powers and Germany, London, Printed and published by His Majesty’s Stationery Office, 1919, format electronic pe http://foundingdocs.gov.au/resources/transcripts/cth10_doc_1919.pdf, accesat la 12. 12. 2012.
[19]Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 49- 51.
[20] Henry Kissinger, op. cit., pp. 209-211.
[21] A.J.P. Taylor, op. cit., p. 41.
[22] Virgil Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, Extras din volumul „Politica externă a României”, București, Cultura Națională, p. 26.
0 Response to " Liga Națiunilor și organizarea Păcii după Primul Război Mondial "
Trimiteți un comentariu