articol realizat de Spinu Sebastian
Una dintre priorităţile politicii externe româneşti de după 1989 a reprezentat-o aderarea României la Alianţa Nord Atlantică. Procesul de lărgire al NATO a început la Bruxelles şi s-a conturat în mod efectiv la Madrid, prin aderarea celor trei state din Europa Centrala şi de Est Cehia, Polonia şi Ungaria. România începuse un drum îndreptat pe calea reformelor în domeniul politic, economic şi îndeosebi militar. Încă din 1990, România şi-a exprimat dorinţa de aderare la structurile politico-militare ale Alianţei Nord Atlantice. Aceasta din urmă a hotărât ca urmare a deciziei de la Bruxelles să deschidă porţile Alianţei statelor foste comuniste, să întreţină contacte permanente cu toate statele membre ale Parteneriatului pentru Pace în vederea unei cooperări cât mai eficiente privind îndeplinirea cu succes a obiectivelor stabilite în Programul Parteneriatului pentru Pace[1]. Primul obiectiv al Statelor Unite după sfârşitul Războiului Rece a fost de a împiedica apariţia unui nou rival care să reprezinte o ameninţare de ordinul celei pe care o constituia Uniunea Sovietică[2].
Imediat după prăbuşirea sistemului comunist în Europa, România avea nevoie de integrare într-un nou sistem de securitate şi a arătat încă din primii ani de post-comunism un mare interes pentru o implicare activă la acţiunile NATO şi evident pentru aderarea la această organizaţie. Contactele României cu Organizaţia Nord-Atlantică au fost numeroase şi le vom enumera mai jos. Totuşi, România avea să fie acceptată abia în anul 2002, când Statele Unite îşi schimbă viziunea aspura menţinerii păcii şi asupra relaţiilor externe, începând o luptă pe toate fronturile împotriva terorismului. Atentatele din 11 septembrie 2001 au convins S.U.A. că Organizaţia Atlanticului de Nord trebuie lărgită şi schimbată, găsind în multe state o valoare strategică de luat în calcul[3]. Prim Ministrul României de atunci, Adrian Năstase, sublinia că 11 septembrie a schimbat lumea şi că se va construi o nouă alianţă pentru a apăra valorile comune şi pentru a lupta împotriva terorismului[4].
Începând cu anul 1990, integrarea euroatlantică a reprezentat un obiectiv constant al politicii externe româneşti, obiectiv susţinut de peste un deceniu de ample reforme pe plan politic, economic, social şi militar. Eforturile de aderare s-au desfăşurat sub coordonarea Comitetului Naţional pentru Integrarea României în NATO şi pe bza unui Program Naţional. Acest program a avut ca obiectiv central reformarea sistemului militar şi compatibilizarea acestuia cu standardele NATO. Reforma sistemului militar nu se putea realiza fără o susţinere legislativă, fapt ce a impus căutarea unei armonizări a cadrului constituţional naţional cu cerinţele Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Pe lista de priorităţi se aflau următoarele:
a) eliminarea oricăror impedimente legale, care ar fi putut obstrucţiona îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul Alianţei (desfăşurarea rapidă de trupe peste graniţele ţării, intrarea trupelor aliate pe teritoriul naţional în scopurile prevăzute de tratate, apărarea comună a spaţiului aerian NATO, etc.);
b) reorganizarea, restructurarea şi retehnologizarea forţelor armate;
c) redefinirea şi reorganizarea sistemului pentru pregătirea populaţiei, economiei şi teritoriului pentru apărare;
d) armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO[5].
b) reorganizarea, restructurarea şi retehnologizarea forţelor armate;
c) redefinirea şi reorganizarea sistemului pentru pregătirea populaţiei, economiei şi teritoriului pentru apărare;
d) armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO[5].
Încă de la reuniunea miniştrilor statelor Alianţei din Portugalia (Sintra) s-a conturat opinia că nominalizarea ţării noastre ar întări NATO în punctul său cel mai vulnerabil – zona balcanică. Când Alianţa însăşi şi-a normalizat relaţiile cu Rusia, era firesc ca România să caute a-şi perfecta, prin semnarea tratatului politic româno-rus, o relaţie cu aceasta din urmă, implicată azi constructiv şi ferm în campania internaţională antiteroristă. Acest arc închis sporeşte în mod decisiv forţa europeană a NATO, care, prin componenta transatlantică, se poate dedica, mult mai mult şi mai departe de Europa şi SUA, problemelor luptei cu terorismul, ale păcii şi securităţii globale. Totodată, arcul respectiv redă continuitatea dispozitivului european al NATO şi echilibrul părţilor sale nordică şi sudică, favorizând integrarea mai rapidă a statelor Europei Centrale şi de Sud - Est în sistemul european şi euro-atlantic de securitate. Importanţa economică şi politico-strategică pe care o are Marea Neagră, prin legătura cu Mediterana, este excepţională. Trecerea a încă două state riverane ei în rândul ţărilor NATO îi consolidează rolul de factor generator de unitate, dezvoltare şi stabilitate în vasta regiune geografică ce leagă cele două continente. Deschiderea semnificativă pe care ea o realizează cu Mediterana, cu Orientul Apropiat şi Mijlociu şi spre Asia pune baze trainice cooperării grupării subregionale a ţărilor riverane şi neriverane, ca o punte spre Europa de mâine. Aderarea României la NATO schimbă în regiune situaţii politice, fluxuri economice, raporturi de forţe, Marea Neagră devenind, prin noi, o zonă de stabilitate politică între regiuni încă atinse de conflicte, de riscuri şi ameninţări majore. Dimensiunea sudică a Alianţei este mult mai puternică prin ataşarea la ea a celor două state de pe litoralul vestic al Mării Negre şi pentru că acest litoral, împreună cu spaţiul maritim adiacent, sunt necesare unei flote de amploarea celei a NATO, ce reprezintă forţa navală dominantă pe mapamond. „Piesa lipsă din puzzle-ul american” care este partea europeană a SEA o reprezintă, în opinia publicaţiei „Financial Times”, România şi Bulgaria. Sud-Estul european, sursă deschisă de tensiune şi conflict, poate fi controlat mai bine prin atragerea celor două ţări în Alianţă. Despre rolul şi locul României în această parte a continentului, directorul pentru Europa de Est al Centrului de Strategie şi Studii Internaţionale, Janusz Bugojski, spune: „Comitetul nostru a elaborat studii în care remarcăm că România este importantă pentru patru regiuni, putând interesa practic pe toţi cei interesaţi în aceste zone: Centrul Europei, Sud - Estul ei, Regiunea Mării Negre şi coridorul energetic Caspico-Atlantic. Românii joacă un rol deosebit şi din punctul de vedere al menţinerii păcii şi stabilităţii regionale, a securităţii resurselor, întărind flancul de sud-est al Europei”. În clipa de faţă, extinderea NATO este un proces „neîncheiat” (Lord Robertson).
Trecerea României, împreună cu Bulgaria, în rândul statelor acceptate la Summit-ul de la Praga a legalizat participarea de facto a celor două ţări la lupta împotriva terorismului alături de NATO, a consolidat şi mai mult sistemul de cooperare regională şi de bună vecinătate, eforturile comune împotriva criminalităţii transfrontaliere, colaborarea politică, pacea şi stabilitatea în regiune[6].
Până la aderarea României la NATO, putem enumera câteva activităţi politice care au avut loc încă din 1990:
"23 octombrie 1990
Vizită la Cartierul General al NATO a prim-ministrului României, Petre Roman. Acesta a fost primit de secretarul general NATO, Manfred Wörner.
21 august 1991
Ministrul român de externe, Adrian Năstase, vizitează sediul NATO şi participă la întâlnirea miniştrilor de externe ai Consiliului Nord-Atlantic. Scopul întâlnirii este de a studia situaţia politică din fosta Uniune Sovietică şi de a face publică o declaraţie ce cheamă la democraţie.
14 septembrie 1994
Este acceptat Programul Individual de Parteneriat pentru Pace al României. România este prima ţară sud-est europeană care se alătură PpP.
12 iunie 1998
Ministrul român al apărării, Victor Babiuc, participă la reuniunea miniştrilor de externe ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. Cu această ocazie este prezentată evaluarea participării României la Parteneriatul pentru Pace şi contribuţia sa activă la securitate în Europa Centrală şi de Sud - Est.
15 iulie 1998
Preşedintele României, Emil Constantinescu, participă la sesiunea reunită a Congresului SUA (Washington). Declaraţia sa reînnoieşte dorinţa României de integrare în NATO şi de păstrare şi dezvoltare a bunelor relaţii dintre ţara noastră şi SUA.
16 decembrie 1999
Secretarul de stat la Ministerul Afacerilor Externe al României Mihai Răzvan Ungureanu participă la întâlnirea miniştrilor de externe EAPC, de la Bruxelles. Discursul său se referă la viitoarea aderare a României la NATO, contribuţia ţării noastre la securitatea în zonă şi “Lecţia Kosovo”.
17 mai 2000
În timpul vizitei lordului Robertson în Lituania, România, prin intermediul ministrului de externe, şi celelalte opt ţări aspirante la statutul de membru NATO (Albania, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovenia, Slovacia, Macedonia) fac o cerere pentru pregătirea şi aplicarea în comun a acestui statut. Lordul Robertson declară că următorul val de lărgire nu va exista înainte de Summit-ul NATO din 2002.
15 Septembrie 2001
Ca urmare a atacurilor teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001, este făcută publică Decizia Parlamentului României în ceea ce priveşte participarea ţării noastre, alături de membrii NATO, la lupta împotriva terorismului.
14-16 mai 2002
La reuniunea de la Reikjavik a Consiliului Nord Atlantic, ministrul român de externe prezintă hotărârea ţării noastre de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din statutul de membru al NATO, precum şi capacitatea trupelor române de a asigura stabilitate şi securitate în Sud - Estul Europei (subliniere în original)"[7].
"23 octombrie 1990
Vizită la Cartierul General al NATO a prim-ministrului României, Petre Roman. Acesta a fost primit de secretarul general NATO, Manfred Wörner.
21 august 1991
Ministrul român de externe, Adrian Năstase, vizitează sediul NATO şi participă la întâlnirea miniştrilor de externe ai Consiliului Nord-Atlantic. Scopul întâlnirii este de a studia situaţia politică din fosta Uniune Sovietică şi de a face publică o declaraţie ce cheamă la democraţie.
14 septembrie 1994
Este acceptat Programul Individual de Parteneriat pentru Pace al României. România este prima ţară sud-est europeană care se alătură PpP.
12 iunie 1998
Ministrul român al apărării, Victor Babiuc, participă la reuniunea miniştrilor de externe ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. Cu această ocazie este prezentată evaluarea participării României la Parteneriatul pentru Pace şi contribuţia sa activă la securitate în Europa Centrală şi de Sud - Est.
15 iulie 1998
Preşedintele României, Emil Constantinescu, participă la sesiunea reunită a Congresului SUA (Washington). Declaraţia sa reînnoieşte dorinţa României de integrare în NATO şi de păstrare şi dezvoltare a bunelor relaţii dintre ţara noastră şi SUA.
16 decembrie 1999
Secretarul de stat la Ministerul Afacerilor Externe al României Mihai Răzvan Ungureanu participă la întâlnirea miniştrilor de externe EAPC, de la Bruxelles. Discursul său se referă la viitoarea aderare a României la NATO, contribuţia ţării noastre la securitatea în zonă şi “Lecţia Kosovo”.
17 mai 2000
În timpul vizitei lordului Robertson în Lituania, România, prin intermediul ministrului de externe, şi celelalte opt ţări aspirante la statutul de membru NATO (Albania, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovenia, Slovacia, Macedonia) fac o cerere pentru pregătirea şi aplicarea în comun a acestui statut. Lordul Robertson declară că următorul val de lărgire nu va exista înainte de Summit-ul NATO din 2002.
15 Septembrie 2001
Ca urmare a atacurilor teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001, este făcută publică Decizia Parlamentului României în ceea ce priveşte participarea ţării noastre, alături de membrii NATO, la lupta împotriva terorismului.
14-16 mai 2002
La reuniunea de la Reikjavik a Consiliului Nord Atlantic, ministrul român de externe prezintă hotărârea ţării noastre de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din statutul de membru al NATO, precum şi capacitatea trupelor române de a asigura stabilitate şi securitate în Sud - Estul Europei (subliniere în original)"[7].
Intrarea României şi vecinei sale de la sud în NATO, făcând legătura între partea Sud Estică şi cea Central - Europeană ale Alianţei, modifică situaţia strategică din Bazinul Mării Negre şi o influenţează pe cea din Bazinul Mediteranean, creând o centură de securitate în jurul zonelor de conflict din Balcani. În ultimul deceniu, de altfel, dimensiunea Bazinului mediteranean a fost considerată „una din componentele arhitecturii de securitate europeană”.
De altfel, aportul ţării noastre la dimensiunea sudică a Alianţei este multiplicat de intensa cooperare regională românească. România contribuie la securitatea regională, astfel: ca membră a Parteneriatului pentru Pace, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud - Est, a Iniţiativei de Apărare sud-est Europeană, a Organizaţiei pentru Cooperare în Zona Mării Negre, toate aceste organisme având efecte stabilizatoare asupra securităţii regionale; prin participarea la iniţiativele de cooperare regională.
Poziţia geostrategică unică a României a fost deja demonstrată prin punerea la dispoziţia forţelor NATO a porturilor, aeroporturilor şi infrastructurii sale. Printr-o colaborare strânsă cu experţii NATO, porturile şi aeroporturile româneşti, adecvate cerinţelor Alianţei, sunt deja în curs de modernizare spre a ajunge la nivelul standardelor NATO. Pe de altă parte, se continuă dezvoltarea acelor mijloace naţionale care pot sprijini operaţiile NATO desfăşurate în zonă. Au fost identificate 4 porturi aeriene de debarcare (APOD), baze aeriene confirmate şi dotate potrivit standardelor NATO şi porturile maritime de debarcare (SPOD). Trei aerodromuri pot fi utilizate ca porturi aeriene de debarcare, pentru manevrarea şi susţinerea aeronavelor NATO. Aeroporturile civile Băneasa, Târgu Mureş, Iaşi, Oradea, Suceava, Baia Mare, Caransebeş, Bacău şi Arad sunt capabile să primească diferite tipuri de aeronave militare sau civile, potrivit tipului de pistă şi instalaţiilor existente. În total, România dispune de 13 piste de aterizare ce pot accepta aeronave de tipul C-5/C-17/C-141[8].
Relaţiile de cooperare internaţională în domeniul armamentelor reprezintă un element esenţial al întăririi securităţii naţionale, regionale şi internaţionale. Prin dezvoltarea comună a Forţele Armate se poate obţine o nouă dinamică a colaborării în domeniul armamentelor şi, independent de avantajele economice şi tehnologice, aceasta este o cerinţă ce a căpătat o importanţă deosebită în urmă creării, prin voinţă politică, de structuri multilaterale în cadrul NATO. Premisa fundamentală pentru colaborarea eficientă a partenerilor în domeniul armamentelor este stabilirea unui necesar comun.
Pentru că Alianţa se află în continuu proces de transformare, se încearcă o Standardizare a forţelor NATO, pentru a aduce o contribuţie importantă eficacităţii operaţionale combinate a forţelor armate ale Alianţei şi pentru a permite utilizarea cât mai eficientă a resurselor economice. În acest sens au fost depuse eforturi în domenii numeroase şi diverse în vederea optimizării cooperării şi a eliminării efortului dublu în cercetare, dezvoltare, producţie, achiziţie şi sprijinirea sistemelor de apărare.
De altfel, aportul ţării noastre la dimensiunea sudică a Alianţei este multiplicat de intensa cooperare regională românească. România contribuie la securitatea regională, astfel:
• ca membră a Parteneriatului pentru Pace, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est, a Iniţiativei de Apărare sud-est Europeană, a Organizaţiei pentru Cooperare în Zona Mării Negre, toate aceste organisme având efecte stabilizatoare asupra securităţii regionale;
• prin participarea la iniţiativele de cooperare regională.
Totodată, ţara noastră poate contribui la asigurarea şi, implicit, creşterea securităţii Alianţei prin:
• punerea la dispoziţia NATO de informaţii militare de valoare din zonele de conflict sau din zonele tensionate, prin realizarea interoperabilităţii sistemului de informaţii militare cu sistemele NATO (cu excepţia prelucrării imaginilor din satelit), cu respectarea riguroasă a normelor de securitate.
• furnizarea de informaţii militare privind ameninţările asimetrice, în special referitoare la terorism, şi schimb de informaţii pe această temă cu statele membre NATO;
• destinarea de forţe specializate şi experimentate pentru operaţiuni de sprijin/menţinere a păcii conduse de NATO sau sub egida ONU[9].
Între anii 2001-2003, România a crescut contribuţia la NATO în următoarele categorii de forţe:
• 2001 - 1 batalion de infanterie la Forţele Terestre; 4 mig-uri Lancer la Forţele Aeriene; 1 fregata, 1 echipă de scafandri şi 2 nave fluviale la Forţa Marină.
• 2002 - 1 batalion de infanterie, 1 companie de paraşutişti şi 1 companie de vânători de munte la Forţele Terestre; 6 MIG-uri Lancer la Forţele Aeriene; 3 nave fluviale purtătoare de artilerie, 1 echipă scafandri EOD/SEAL şi 1 fregată la Forţele Maritime.
• 2003 - 1 brigadă mecanizată, 1 batalion vânători de munte şi 1 companie de paraşutişti la Forţele Terestre; 8 MIG-uri Lancer, 4 IAR 330 SOCAT la Forţele Aeriene; încă o navă de artilerie (4) la Forţa Navală[10].
• ca membră a Parteneriatului pentru Pace, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est, a Iniţiativei de Apărare sud-est Europeană, a Organizaţiei pentru Cooperare în Zona Mării Negre, toate aceste organisme având efecte stabilizatoare asupra securităţii regionale;
• prin participarea la iniţiativele de cooperare regională.
Totodată, ţara noastră poate contribui la asigurarea şi, implicit, creşterea securităţii Alianţei prin:
• punerea la dispoziţia NATO de informaţii militare de valoare din zonele de conflict sau din zonele tensionate, prin realizarea interoperabilităţii sistemului de informaţii militare cu sistemele NATO (cu excepţia prelucrării imaginilor din satelit), cu respectarea riguroasă a normelor de securitate.
• furnizarea de informaţii militare privind ameninţările asimetrice, în special referitoare la terorism, şi schimb de informaţii pe această temă cu statele membre NATO;
• destinarea de forţe specializate şi experimentate pentru operaţiuni de sprijin/menţinere a păcii conduse de NATO sau sub egida ONU[9].
Între anii 2001-2003, România a crescut contribuţia la NATO în următoarele categorii de forţe:
• 2001 - 1 batalion de infanterie la Forţele Terestre; 4 mig-uri Lancer la Forţele Aeriene; 1 fregata, 1 echipă de scafandri şi 2 nave fluviale la Forţa Marină.
• 2002 - 1 batalion de infanterie, 1 companie de paraşutişti şi 1 companie de vânători de munte la Forţele Terestre; 6 MIG-uri Lancer la Forţele Aeriene; 3 nave fluviale purtătoare de artilerie, 1 echipă scafandri EOD/SEAL şi 1 fregată la Forţele Maritime.
• 2003 - 1 brigadă mecanizată, 1 batalion vânători de munte şi 1 companie de paraşutişti la Forţele Terestre; 8 MIG-uri Lancer, 4 IAR 330 SOCAT la Forţele Aeriene; încă o navă de artilerie (4) la Forţa Navală[10].
Putem observa din enumerările de mai sus că România măreşte contribuţia la Alianţa Nord-Atlantică de la an la an. Anul 2008 a fost unul foarte important în ceea ce priveşte contactul dintre România şi NATO. Datorită contribuţiei sale la efortul Alianţei în Afganistan şi Irak, s-a considerat din partea S.U.A. că România merită să organizeze summit-ul din 2008. Acest summit a avut loc la Bucureşti la 2-4 aprilie 2008 şi şi-a propus să găsească soluţii pentru Afganistan, pentru securitatea Alianţei, pentru problema Mării Negre - securizarea regiunii mării Negre[11].
În decembrie 2007, Generalul-Locotenent Dr. Teodor Frunzeti sublinia că "în contextul transformărilor care au loc la nivelul organismului militar pentru integrarea deplină a Armatei Române în structurile euro-atlantice, unul dintre aspectele importante ale acestui proces îl reprezintă profesionalizarea militarilor". Anul 2008 a adus o serie de priorităţi în domeniul instrucţiei: instruirea prin simulare a comandamentelor de toate nivelurile; realizarea de instrucţie necesară pentru forţele destinate NATO; folosirea procedurilor de lucru NATO şi a învăţămintelor deprinse din anii anteriori în urma exerciţiilor de certificare şi afirmare[12].
Înaintea summit-ului de la Bucureşti, generalul american John Craddock a fost intervievat de către colonelul dr. Ion Petrescu. Întrebat care este percepţia sa faţă de participarea românilor în ISAF, acesta a avut numai cuvinte de laudă: "Zabol este o zonă dificilă. Românii se descurcă foarte bine"[13].
Putem astfel observa că după aderare, România s-a implicat activ în activităţile militare NATO, lucru care aduce de la sine aprecierea organizaţiei şi întăreşte poziţia statului pe plan extern, la nivel de securitate.
Spunem în final că aderarea României şi a Bulgariei la NATO au creat un prateneriat complex generat de NATO la Marea Neagră. Rolul NATO în configurarea mediului de securitate creşte din ce în ce mai mult. Alianţa nu se poate limita la apărarea arealului său, ci în aceeaşi măsură, să înfrunte ameninţările cât mai departe de casă[14], problema extinderii rămânând deschisă.
[1] Anca Pandea, George-Cornel Colgiu, Liviu-Ioan Tatu, România-NATO 1990-2004, Bucureşti, Agenţia Naţională de presă Rompres, 2004, p. 155.
[2] Mihai Velea, O lume unipolară sau multipolară, în Sesiunea de Comunicări Ştiiţifice Aderarea la NATO şi UE - şansa modernizării României, vol. 1., din 5 noiembrie 2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol 1", Bucureşti, 2009, p. 65.
[3] Liviu-Ioan Tatu, România-NATO 1990-2008, Bucureşti, Rompress, 2008, p. 110.
[4] Adrian Năstase, NATO Enlargement, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial,, 2002, p. 129.
[5]Ministerul Apărării Naţionale Statul Major General Academina de Înalte Studii Militare (se va cita în continuare M.A.N.), România - NATO 1990 -2002, Bucureşti, Editura academiei de Înalte Studii Militare, 2002, p. 15.
[6]Ibidem, pp. 131 - 134.
[7] Liviu-Ioan Tatu, op. cit., pp. 144-152.
[8] M. A. N., op. cit., pp. 126-129.
[9] Ibidem, pp. 130-133.
[10] Ibidem, p. 138.
[11] Liviu-Ioan Tatu, op. cit., p. 160.
[12] "Revista Forţelor Terestre", Anul LIII, 2007, Nr. 6, pp. 7-8.
[13] "Observatorul militar, Nr. 1 din 9-15 ianuarie 2008, p. 13.
[14] Doina Mureşan, Procesul de integrare Europeană şi dimensiunea economică a securităţii, în Sesiunea de Comunicări Ştiiţifice Aderarea la NATO şi UE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol 1", Bucureşti, 2009, pp. 43-45.
[1] Anca Pandea, George-Cornel Colgiu, Liviu-Ioan Tatu, România-NATO 1990-2004, Bucureşti, Agenţia Naţională de presă Rompres, 2004, p. 155.
[2] Mihai Velea, O lume unipolară sau multipolară, în Sesiunea de Comunicări Ştiiţifice Aderarea la NATO şi UE - şansa modernizării României, vol. 1., din 5 noiembrie 2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol 1", Bucureşti, 2009, p. 65.
[3] Liviu-Ioan Tatu, România-NATO 1990-2008, Bucureşti, Rompress, 2008, p. 110.
[4] Adrian Năstase, NATO Enlargement, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial,, 2002, p. 129.
[5]Ministerul Apărării Naţionale Statul Major General Academina de Înalte Studii Militare (se va cita în continuare M.A.N.), România - NATO 1990 -2002, Bucureşti, Editura academiei de Înalte Studii Militare, 2002, p. 15.
[6]Ibidem, pp. 131 - 134.
[7] Liviu-Ioan Tatu, op. cit., pp. 144-152.
[8] M. A. N., op. cit., pp. 126-129.
[9] Ibidem, pp. 130-133.
[10] Ibidem, p. 138.
[11] Liviu-Ioan Tatu, op. cit., p. 160.
[12] "Revista Forţelor Terestre", Anul LIII, 2007, Nr. 6, pp. 7-8.
[13] "Observatorul militar, Nr. 1 din 9-15 ianuarie 2008, p. 13.
[14] Doina Mureşan, Procesul de integrare Europeană şi dimensiunea economică a securităţii, în Sesiunea de Comunicări Ştiiţifice Aderarea la NATO şi UE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol 1", Bucureşti, 2009, pp. 43-45.
0 Response to " Aderarea României la NATO~Implicaţii militare "
Trimiteți un comentariu