articol realizat de Munteanu Adrian Alin
Cadrul: Războiul Rece
Acest articol este unul foarte interesant și care ridică probleme și în ziua de azi. Am adăugat și un documentar foarte bun la sfârșit. Aștept aprecierile dumneavoastră și eventuale completări.
Denumirea de Război Rece reprezintă termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic și militar de după 1945 dintre aliații ocidentali-conduși de Statele Unite- pe de o parte, și de Uniunea Sovietică și alte țări comuniste, pe de altă parte[1]. "Războiul Rece" a dominat politica externă a SUA și a URSS.
La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale. SUA, care, împinse de împrejurări au fost determinate să-şi exercite "leader ship"-ul asupra "lumii libere" şi şi-a asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care, înainte de crearea pactului de la Varşovia în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi s-a străduit, din 1949 să-i integreze economic pe aceştia Pactului Sovietic prin intermediul CAER(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două superputeri avea să se intensifice. Teama Statelor Unite față de expansiunea comunistă avea să stea la baza intervenției armate în Vietnam.
Vietnamul a fost o colonie franceză înfiinţată în 1884 în care s-au dus lupte permanente, pentru că, vietnamezii au depus o rezistenţă armată, în special în nord. În 1940, în urma invadării Franței de către germani, japonezii ocupă colonia. Aceștea vor fi alungați în urma lansării Revoluției din August 1945 de către Ho Chi Minh, conducătorul Partidului Comunist Vietnamez fondat în 1941, cu ajutorul Chinei și sprijint atunci și de americani. Dar, după război aliații aveau să declare că Vietnamul aparține Franței. Ho Chi Minh câștigă însă alegerile în nordul și centrul țării și începe să-și consolideze puterea în zonă. Luptele de gherilă purtate cu ajutorul Chinei (furnizorul de arme), îi determină pe francezi să considere retragerea o opțiune la care vor renunța însă în urma sprijinului masiv de la începutul anilor 1950, primit din partea administrației Truman care hotărâse că securitatea lumii libere cerea ca Indochina să fie ținută în afara influenței comuniste[2].
La data când fortăreața de la Diên Biên Phu a capitulat în 7 mai 1954, iar francezi se retrag, contribuția SUA se ridica deja la peste 80 de procente din bugetul militar francez.
În același an, în perioada 26 aprilie-20 iulie, are loc Conferința de la Geneva la care au participat Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Republica Chineză. Conferința avea două obiective: unificarea Koreei și restaurarea păcii în Indochina[3]. Acordurile de la Geneva au produs un document prevăzând încetarea ostilităților și împărțirea provizorie a Vietnamului în lungul paralelei 17. În momentul semnării acordurilor de la Geneva, Statele Unite nu aveau în Vietnam decât un singur scop: să consolideze prin orice mijloace regimul din Sud, pentru a evita căderea acestuia, la rândul său, în orbita comunistă și, pentru început să-l facă capabil să reziste unei eventuale agresiuni din Nord. Ho Chi Minh dorea așa cum erau cerute în acorduri, alegeri naționale. Acestea însă nu erau dorite de către Ngo Dinh Diem premierul Vietnamului de Sud și guvernul său controlat din umbră de către francezi și americani care anticipau câștigarea alegerilor de către Ho Chi Minh[4]. În plus la Washington se exprima, într-adevăr, îndoială că Viet-Minh-ul[5] va accepta alegeri libere sub control internațional[6]. Americanii au investit într-un proiect de întemeiere a unei țări în sud cu Ngo Dinh Diem la „cârmă”. Diem a creat Republica Vietnam (Vietnamul de Sud) și prin niște alegeri aranjate a devenit președinte al noii țări. Încet războiul francez-vietnamez devenea vietnamez-american.
Încă din 1956, Diem declara că guvernul său se confruntă cu atacuri din partea Vietnamului de Nord comunist. În realitate însă el își omora opozanții politici și reușea prin fraudă să câștige alegerile cu un procent zdrobitor de 98, 2 % deși americanii îl sfătuiseră să câștige doar cu 60-70 %[7]. După alegeri abuzurile acestuia au sporit, Diem instalând în toate posturile cheie membri ai familiei sale. Poliția la ordinele lui Ngo Din Nhu, fratele președintelui, va spori abuzurile, în special contra budiștilor, care se vor revolta în mai multe rânduri. Diem avea să se înșele foarte tare atunci când declara la 31 ianuarie 1957, că a zdrobit rebelii feudali, că a oprit categoric subversiunea comunistă în mediul rural, că a readus pacea și siguranța în întreaga țară[8]. Dictatura lui Diem va duce la apariția Viet-Congului[9]. Ho Chi Minh a sprijinit lupta lor din 1956, cerând însă ca aceştia să nu se atingă de populația de rând, ci să-i ajute dacă pot. Viet Cong-ul a început să elimine toţi corupţii din administraţia Diem, reducându-i guvernul la o fantomă. Cabinetul SUA afirma că Nordul a creat Frontul de Eliberare Națională pentru a-i ajuta pe comuniști în încercarea lor de a răsturna regimul Diem, întrucât ei au ratat unificarea țării prin mijloace politice. Războiul a devenit, conform unei sintagme celebre ce îi aparținea lui Sir Gerald Templer, o întrecere pentru cucerirea “inimilor și minților” țăranilor sud-vietnamezi care reprezentau circa 80% din populație. Războiul americano-vietnamez avea să ducă la primele operațiuni psihologice moderne și a cuprins detașarea de propagandă și instituționalizarea armei psihologice ca instrument distinct de luptă în războiul modern. Războiul purtat în jungla vietnameză sau în aer cu arme convenționale a fost dublat de la fel de aprige confruntări psihologice între militarii din cele două tabere aflați pe teatrul de operațiuni, dar și de dueluri propagandistice rezervate politicienilor din arena internațională, cu conținut ideologic purtat în limbajul specific războiului rece[10]. Spre deosebire de sistemul comunist centralizat de propagandă și acțiuni psihologice, cel american a intrat în războiul vietnamez profund divizat ca arie de responsabilitate. În cadrul guvernului american funcționa USIA- Agenția de Informații a Statelor Unite- ce se ocupa de programe și operații educaționale, culturale și informative, având drept organ executiv în străinătate USIS-Sistemul Informativ al Statelor Unite. La rândul ei, armata americană dispunea de propriile ei unități specializate în acțiuni psihologice PSYOP, care, în urma unei autorizații a președintelui, puteau desfășura operații acoperite de sprijinire acțiunilor USIA în străinătate. Unitățile militare americane PSYOP dispuneau de capacități de propagandă, producție audio-vizuală, grafică, radio, editare, cercetare și analiză, precum și de studiouri mobile, transmițătoare și stații de amplificare. În final, nu mai puțin de nouă instituții diferite au fost implicate în operațiile psihologice desfășurate de americani în Vietnam: ambasada americană din Saigon, Comitetul misiunii PSYOP, Biroul Integrat de Relații Publice al Statelor Unite, Comandamentul de Asistență Militară a Statelor Unite în Vietnam, Operațiuni Civile și Sprijinul Dezvoltării Revoluționare, Armata americană din Republica Vietnam, Grupurile 4 și 7 de Operațiuni PSYOP, Forțele navale americane din Vietnam, Forțele aeriene americane din Vietnam. Obiectivele stabilite pentru cei peste 250 de ofițeri americani și 600 de sud-vietnamezi antrenați în operațiunile psihologice din Vietnam au fost: subminarea sprijinului popular acordat insurgenților comuniști; îmbunătățirea imaginii guvernului sud-vietnamez, explicarea și creșterea susținerii populare pentru prezența și politica americană în Vietnam. Pornind de la aceste obiective, Biroul Integrat de Relații Publice al Statelor Unite (JUSPAO-Joint US Public Affairs Office) a stabilit o listă de opt priorități: Imaginea guvernului sud-vietnamez, Programul Chieu Hoi (Vino acasă), Popularizarea progreselor însemnate în agricultură și a proiectelor de ajutorare, Programul pentru refugiați, Securitatea publică, Imaginea Statelor Unite, Consultanță pentru mass-media sud-vietnameze, Versiunea oficială americană referitoare le evoluția conflictului vietnamez. Cel mai vast program a fost cel îndreptat spre insurgenții comuniști, programul “Vino acasa” prin care le erau promise avantajul de a deveni cetățeni liberi și argumentul supraviețuirii ca individ, în locul unei morți inutile pentru o cauză nedreaptă. Aceste operațiuni “deschise” ale americanilor erau însoțite și de altele secrete de “propagandă neagră” încredințate unei societăți speciale SOG[11] (Studies & Observation Group –OPS 33) formate din voluntari proveniți din unitățile speciale ale beretelor verzi, din comandourile forțelor aeriene și din trupele speciale SEALS. Acest birou se ocupa de exploatarea la maximum a punctelor psihologice slabe ale adversarului prin două metode Humidor ce presupunea răpirea pescarilor nord-vietnamezi care erau ademeniți cu informații false în scopul dezbinării taberei comuniste, și cea de a doua a Scrisorilor otrăvite de la prieteni (Poison Pen Letters) care presupunea fabricarea de materiale compromițătoare pentru descreditarea unor oficialități comuniste nord-vietnameze în speranța că acestea vor fi acuzate de spionaj sau trădare.
În ceea ce privește operațiile de propagandă și război psihologic desfășurate de nord-vietnamezi, ele au ocupat pe toată durata conflictului o poziție prioritară, de maximă importanță în planificarea și desfășurarea campaniilor militare. De altfel, responsabilii cu munca de propagandă au deținut întotdeauna o poziție de frunte în ierarhia politică comunistă. În unitățile Vietcong sau nord-vietnameze sloganuri precum Activitățile politice sunt mai importante decât cele militare sau Lupta este mai puțin importantă decât propagandai au constituit pilonii unei îndoctrinări masive și permanente, cultivând fanatismul tuturor luptătorilor comuniști, astfel încât și în cele mai grele condiții ei să dispună de resurse morale pentru a continua lupta, fără a se preda sau retrage. Vietcong-ul a utilizat trei categorii de operațiuni de influențare psihologică, denumite dan van, dich van și binh van[12]. Conceptul de dan van reunea operațiunile de suport psihologic în teritoriile controlate de Vietcong, în timp ce dich van se referea la cele din zona sud-vietnameză și americană de influență. Tehnicile de persuasiune binh van- cele mai delicate, dat fiindcă urmăreau recuperarea unui număr cât mai mare de vietnamezi și chiar recompense bănești pentru cei care care la dezertare sustrăgeau sau distrugeau tehnica militară. Un atu în plus a fost reprezentat de incapacitatea americaniilor de a anihila imaginea invadatorului străin imprimată în mintea vietnamezilor de rând.
“Principiul Dominoului” formulat în 1952 într-un document al Consiliului Național de Securitate ale Statelor Unite, conform căruia căderea unei țări sub puterea comuniștilor ar duce și la prăbușirea celorlalte din zonă, principiu pe care s-a bazat politica și propaganda americană în anii 50-60 a fost infirmată de evoluțiile politice ulterioare deznodământului vietnamez[13].
În 1961, John F. Kennedy era presat de înfrângerile pe care americanii le sufereau în Războiul Rece. Preşedintele J.F. Kennedy tocmai eşuase în tentativa de răsturnare a regimului Castro. Simţea nevoia de a executa un nou asalt împotriva comunismului. Kennedy avea de refăcut imaginea citadelei democraţiei şi a ales ca teatru de operaţiuni junglele sud-estului Asiei. Până în 1963, aproximativ 16.000 de militari americani au ajuns acolo, la început doar să ajute armata sud-vietnameză, dar aceasta era formată din oameni care mai mult dezertau decât luptau[14]. Diem și fratele său sunt asasinați într-o lovitura de stat în 1963 sprijinita de americani, deşi Kennedy avea unele rețineri. În data de 22 noiembrie 1963, Kennedy este şi el asasinat[15]. Fostul vice-preşedinte Lyndon B. Johnson este numit preşedinte. El dorea să extindă războiul, dar avea nevoie de sprijinul publicului. Ca şi în alte cazuri, se foloseşte de un incident în care SUA este atacată. Pe 2 august 1964, 3 bărci au fost scufundate după ce au lansat nişte torpile asupra unor nave americane care efectuau o misiune de spionaj, în cadrul operaţiunii Desoto, şi care au început să tragă asupra bărcilor. După acest incident, 2 zile mai târziu, aceleaşi nave, Maddox și Turner Joy, au primit ordine să-și desfăşoare activitatea mai departe de ţărm, când, spun americanii, au fost atacate de nord-vietnamezi în Golful Tonkin[16].
Prima mişcare a noii strategii americane a fost trimiterea în Vietnamul de Sud a 100 de militari din trupele speciale, care să se alăture celor 700 de consilieri militari implicaţi deja în sprijinirea regimului Diem. Curând, după aceea s-a decis trimiterea în Vietnam a unui corp expediţionar american numărând 150.000 de militari. În scurt timp s-a ajuns la cifra de 250.000, iar numărul consilierilor s-a ridicat la 16.000. Bugetul implicării, până în 1963, s-a triplat. Locuitorii din zonele de gherilă au fost instalaţi în „sate strategice“, încercuite de sârmă ghimpată. Cu toate acestea, acţiunile Viet-Congului căpătau amploare. Momentul începerii celui mai controversat război din istoria Americii nu este fixat de o declaraţie oficială de război, ci de o rezoluţie a Congresului SUA, adoptată la 7 august 1964[17].
După ce a ordonat raiduri de bombardament ca represalii, preşedintele Johnson a cerut Congresului mână liberă pentru a acţiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanimă, doar doi senatori refuzând să-și dea acordul.
Urmarea a fost declanşarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord şi trimiterea, în Sud, a puşcaşilor marini cu misiuni de luptă. Ceea ce a nu a împiedicat ofensivele impetuoase ale Vietcongului, care a ajuns să controleze jumătate din teritoriul Vietnamului de Sud.
Acuzaţiile la adresa preşedintelui Johnson, căruia i se reproşa că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americana.
Între martie 1965 şi noiembrie 1968 a avut Operaţiunea Rolling Thunder. În 1968, nivelul trupelor americane în Vietnam depăşise 500.000 de militari, iar avioanele US Air Force lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea Război Mondial. În zadar, Lyndon Johnson nu a mai fost reales preşedinte, iar mişcările populare de protest împotriva războiului din Vietnam au devenit capul de afiş al actualităţii americane, mai ales după ce pierderile de vieţi în rândul corpului expediţionar american au început să se acumuleze în mod dramatic[18]. Tot odată scădea şi moralul militarilor angajaţi în operaţiunile Search and destroy din junglele Vietnamului. Un aspect tragic cu totul neprevăzut al războiului a fost folosirea pe scară largă a drogurilor de către soldații din Vietnam[19].
Convins că America nu va câştiga războiul împotriva partizanilor din nord, noul preşedinte Nixon şi-a început mandatul reducând efectivele şi intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retraşi 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va obţine o „pace în onoare“. Tratativele de pace, demarate la Paris, băteau însă pasul pe loc. Acţiunile antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în luptă se ridicau la 33.650 de morţi, depăşindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul combatanţilor se deteriora dramatic. Consumul de droguri şi dezertările deveniseră fapt cotidian. În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane şi sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămaşi în Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputinţa lor, eşecul acestei politici[20].
Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi şi a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfinţea acceptarea de către SUA a condiţiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obţinut, în sfârşit, „pacea în onoare“. Dar – consemnează almanahul american al secolului, „Our Times“ – „cel mai lung război al Americii s-a încheiat cu prima sa înfrângere militara (de către o ţară slabă, înapoiată din punct de vedere tehnologic) şi cu preţul a peste 57.000 de vieţi americane“.
Numărul vietnamezilor morți în război depășise 2.000.000.
[1] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 243.
[3] Marsha E. Ackermann, Michael J. Schroeder et al., Encyclopedia of World History vol. VII, Facts On File, Inc., 2008, p.451.
[4] Spencer C. Tucker, Vietnam, Virginia Military Institute, UCL Press, 1999, p. 79.
[5] Liga pentru independența Vietnamului înființată în mai 1941 de liderul comunist Ho Chi Minh sub numele de Vietnam Doc Lap Dong Minh Hoi.
[7] Spencer C. Tucker, op.cit., p.85.
[8] André Fontaine, op.cit., p. 185.
[9] Versiune prescurtată a lui Vietnam Cong-san (Comunistul vietnamez), era un nume derogatoriu pentru forțele militare ale Frontului Național de eliberare care conducea insurecția din Vietnamul de Sud împotriva guvernului de la Saigon sprijint de SUA.
[10] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 111.
[11] John L. Plaster, SOG. The Secret Wars of American Commandos in Vietnam, Simon &Schuster, 1997.
[12] Călin Hentea, op cit., p. 119.
[13] Marilyn B. Young, John J. Fitzgerald, The Vietnam- A History in Documents, Oxford University Press, 2002, p. 141.
[14] Marsha E. Ackermann et. al., op. cit., p. 450.
[15] Patrick J. Hearden, The Tragedy of Vietnam, Longman, 1991, p.97-98.
[16] Marilyn B. Young, John J. Fitzgerald, op. cit., p. 73, Patrick J. Hearden, op. cit., p. 107-109.
[17] Marsha E. Ackermann et. al., op. cit., p.451.
[18] Idem.
[19] Thomas Parish, op.cit. p.243.
0 Response to " Războiul din Vietnam "
Trimiteți un comentariu