articol realizat de Munteanu Adrian AlinNeînțelegerile tribale şi dinastice, care s-au desfășurat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Disputele istorice și culturale și conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condițiile menținerii granițelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente[1].
Ca și în Europa, frontierele actuale din Orientul Mijlociu au rezultat, mai mult sau mai puțin direct, din primul război mondial. În ansamblul ei, harta politică s-a alcătuit fără participarea popoarelor interesate. Din acest punct de vedere, Irakul și Kuweitul sunt produsul unor construcții arbitrare. Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii.
Anii 90 au adus însă o serie de schimbări importante pentru Orientul Mijlociu. Dispariția comunismului în Europa și căderea Uniunii Sovietice, în 1991, au făcut ca Statele Unite să rămână singura mare putere din regiune[2]. Nici unul din șefii statului irakian nu a acceptat cu adevărat existența Kuweitului care concentra pe un teritoriu mic, cu o populație mică, multă “bogăție”. Conflictul se adâncea pe măsură ce creștea însemnătatea economiei petroliere. Motivul imediat al crizei a fost o dispută legată de fixarea petrolului. Saddam Hussein vroia, de asemenea, să obțină de la emirul Jaber al Kuweitului o modificare de frontiere, implicând o nouă delimitare a câmpului petrolier de la Rumaila, precum și o reducere a datoriei de 15 miliarde de dolari acumulate față Kuweit în timpul războiului împotriva Iranului[3].
Pentru Saddam, sfârșitul războiului rece, dislocarea Uniunii Sovietice și reevaluarea cheltuielilor militare americane, au oferit un mijloc de siguranță pretențiilor sale hegemonice.
Dacă în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990 acesta nu mai valora decât 13 dolari. Discuţiile în cadrul OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt”, din care făcea parte şi Irakul, şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut”, în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, nu au reuşit să lămurească problemele[4]. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului cu un singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari[5].
Pe 2 august 1990, Irakul invada Kuweitul, într-o mișcare care a uimit întreaga lume. Analiștii au apreciat că în desfășurarea acestei acțiuni, liderul irakian a scontat pe lipsa de coeziune, atât între principalele forțe mondiale, cât și în cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul unor sancțiuni aplicate țării sale. Dacă în privința lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu s-a înșelat prea mult, în schimb, ralierea URSS la poziția adoptată de comunitatea internațională nu a intrat în calculele sale. Reacția imediată de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU privind impunerea unui embargo economic total. Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitatea SUA să declanșeze o puternică ofensivă politico-diplomatică în sprijinul măsurilor luate pe plan militar pentru punerea în practică a embargoului[6].
Statele Unite au organizat o largă coaliție, incluzând mai multe state arabe ca Egipt, Siria și Arabia Saudită, alături de puteri occidentale ca Franța, Marea Britanie, Italia și Olanda. Intervenția a fost aprobată de către Consiliul de Securitate al ONU iar forțele Coaliției au început războiul pentru eliberarea Kuweitului, în noaptea de 15 ianuarie 1991, după ce toate eforturile diplomatice eșuaseră. Irakul dispunea la data declanșării conflictului de cel mai puternic potențial militar din cadrul lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 1500 000 în cadrul Gărzii Republicane, care beneficia de o bună dotare tehnică și de un înalt nivel de pregătire. Scopul declarat al războiului, potrivit Rezoluției nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului de Securitate al ONU, a fost eliberarea Kuweitului și reinstaurarea guvernului emirului Al Sabah, aflat în exil. Conform analiștilor politici și militari, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reașezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substanțială a potențialului militar al Irakului, înlăturarea președintelui Saddam Hussein și instaurarea unui guvern democrat cu orientare proocidentală, apărarea propriilor interese strategice în zonă prin controlul asupra extracției și prețului petrolului, extinderea influenței și prezenței lor militare în zonă.
Irakul a urmărit: creșterea influenței sale politico-militare în Orientul Apropiat și Mijlociu, menținerea Kuweitului ca parte integrată a Irakului, pe baza unor interese economice și militar-strategice, eliberarea teritoriilor ocupate de Israel și rezolvarea problemei palestiniene (reducerea infleunței SUA și Israelului în zonă)[7].
Datorită nerespectării Rezoluţiei nr. 678 a Organizaţiei Naţiunilor Unite de către regimul de la Bagdad, prin care se cerea retragerea necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit până la 15 ianuarie 1991 ora 24.00, Forţa multinaţională alcătuită sub egida O.N.U. şi dislocată în Golful Persic a declanşat operaţiunea "Furtună în Deşert" la 17 ianuarie 1991 ora 02.00 (ora locală). Riposta lui Saddam Hussein nu a întârziat, Israelul, Arabia Saudită şi Bahreinul fiind atacate cu rachete balistice irakiene. Impactul psihologic asupra comunităţii internaţionale a fost mare în primele momente. În ziua de 18 ianuarie 1991, Tel Avivul şi Haifa au suportat primul val de atac format din 8 rachete[8]. Baza aeriană saudită de la Dhahran a fost, la rândul său, atacată în aceeaşi zi cu o rachetă, însă s-a reuşit interceptarea şi distrugerea ei cu ajutorul unui complex antiaerian "PATRIOT". Regimul de la Bagdad dispunea în acel moment de numeroase instalaţii de lansare pentru cele aproximativ 2000 de rachete sol-sol de tipul "SCUD B", "AL HUSSEIN" , "AL ABBAS" şi "FROG" aflate în dotarea armatei irakiene[9].
Războiul a durat șase săptămâni, timp în care forțele irakiene au fost concludent înfrânte și Kuweitul a fost eliberat[10]. La încetarea focului, intervenită în februarie 1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic și social, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane și materiale se cifrau la 180 000 de morți și dispăruți, 175 000 de prizoneri, peste 2000 de tancuri și 2200 de piese de artilerie distruse[11].
Războiul coaliței multinaționale împotriva Irakului nu a fost numai primul conflict armat transmis în direct la televiziune din istoria omenirii, ci și prima desfășurare masivă de arme informaționale moderne din epoca postbelică. Încă din faza planificării operațiunilor militare propriu-zise, toate componentele informaționale ale confruntării au fost luate în considerare la același nivel de importanță cu deja clasicele pregătiri logistice, de foc etc. ale unui război cu arme convenționale. Liderii politici și militari din ambele tabere au fost perfect conștienți de rolul decisiv pe care-l va avea confruntarea informațională în scorul final al crizei. Tocmai de accea, înainte de a începe ostilitățile propriu-zise, fiecare parte a încercat să-și asigure un avantaj maxim și chiar să o învingă pe cealaltă, folosind întregul arsenal informațional (relațiile publice, campaniile mediatice și răsturnările imagologice, atacurile psihologice, propaganda internă și externă) disponibil pentru atingerea obiectivelor sale.
În Golful Persic s-au înfruntat nu numai două sisteme politice diferite: totalitar și liberal-democratic, dar și două culturi deosebite, islamică și occidentală. Ca urmare, beligeranții au căutat să speculeze în favoarea lor, cu mai mult sau mai puțin succes, punctele psihologice considerate vulnerabile ale adeversarului și să-și atragă, pe baza valorilor spirituale proprii, cât mai mulți aliați.
Operațiunile informaționale aliate din timpul crizei din Golful Persic, majoritatea conduse și executate de americani, s-au desfășurat pe mai multe paliere (relații publice, psihologice, mediatice, diplomatice, de propagandă neagră) conform unei strategii unice ce răspundeau jaloanelor politice stabilite la Washington. Eforturile și costurile au fost enorme. Componenta psihologică a războiului informațional aliat a vizat exclusiv trupele irakiene și populația irakiană în scopul demoralizării acestora prin anihilarea propagandei lui Saddam Hussein și, în final, pentru a obține o rată cât mai ridicată de dezertări sau de predări fără luptă. Patru au fost vectorii operațiilor psihologice desfășurate de americani la nivel tactic și strategic în perioada ianuarie-martie 1991 în Golful Persic: radioul (mesaje strategice și operaționale), statiile de amplificare (intervențiile tactice), parașutările de fluturași (cu obiective tactice și operaționale) și echipele de prizoneri de război (la nivel tactic)[12].
În schimb sistemul de propagandă irakian – corespunzător modelului totalitar și copiat după cel sovietic- a fost unul de tip piramidal, avându-l în frunte pe Saddam Hussein, iar la bază toate terminalele mediatice, diplomatice sau de influență disponibile. Inițial, obiectivele centrale ale propagandei irakiene au urmărit: justificarea interventției militare în Kuweit, ca un răspuns la apelul forțelor revoluționare din micul emirat (forțele militare irakiene urmând a fi retrase după un scurt timp); obținerea sprijinului popoarelor arabe pentru un Irak- campion al luptei pentru emanciparea acestora; crearea unei imagini de victimă inocentă a poporului irakian, ca urmare a embargoului economic instituit de Națiunile Unite, care trebuiau descurajate să întreprindă acțiuni militare împotriva Bagdadului. Ulterior, atunci când a devenit clară fermitatea majorității covârșitoare a comunității internaționale (inclusiv a Uniunii Sovietice) în a nu accepta un compromis în criza kuweitiană, strategia propagandistică a lui Saddam Hussein s-a reorientat în direcția speculării sindromului vietnamez al americanilor și a ororii opinei publice occidentale de a-și vedea propriii soldați întorcându-se acasă în coșciuge, precum și spre ideea mobilizării lumii arabe într-un război sfânt - Jihad – împotriva Israelului și imperialismului american[13].
În perioada următoare conflictului, armele de distrugere în masă deținute de Irak au fost, teoretic, scoase din uz de către inspectorii ONU și, până la cel de-Al Doilea Război din Golf, a existat un embargo economic și militar ONU asupra Irakului. Mai mult, au fost impuse zone de interdicție a zborurilor, atât în nordul Irakului cât și în sud, pentru a-l impiedica pe Saddam Hussein să pedepsească populația kurdă și pe cea șiită aflate în acele zone dar și pentru a preveni amenințări ulterioare ale Irakului împotriva vecinilor săi. După sfârșitul efectiv al Primului Război din Golf, Statele Unite au menținut o prezență armată în Golful Persic prin staționarea a 4500 de soldați în Arabia Saudită. Astfel Primul Război din Golf se încheia cu un succes militar prin eliberarea Kuweitului, dar, nu aducea nici o schimbare în ceea ce însemna conducerea Irakului[14].
Anii 90 au însemnat ascensiunea unei noi amenințări în arena internațională, amenințarea teroristă. După căderea Uniunii Sovietice și dizolvarea comunismului în centrul și estul Europei au existat opinii conform cărora calea către libertate și prosperitate este deschisă și că viitorul aparține democrației liberale de timp occidental.[15] Acest val de optimism exagerat a fost pus în umbra de conflictele etnice din Balcani și fundamentalism islamic terorist. Cel din urmă privea în special Israelul și teritoriile ocupate dar și Statele Unite, care erau percepute în Orientul Mijlociu ca o altă putere imperialistă în căutarea dominației în regiune, un susținator al Israelului, al regimurilor arabe tiranice și ca o amenințare la adresa felului de viață islamic tradițional și a valorilor islamice tradiționale. În timp ce SUA se preocupa în Orientul Mijlociu de “un joc al dublei încercuiri”, echilibrând puterea Iranului și pe cea a Irakului, organizațiile teroriste ca Al Qaeda, Hamas, Hezbollah si Jihadul Islamic își dezvoltau rețelele.
Primul atac împotriva SUA al teroriștilor islamici fundamentaliști a avut loc în 1993 și a avut ca țintă World Trade Center, autorii fiind o grupare puțin cunoscută la acea vreme și aproape “invizibilă”, Al Qaeda. În 2001, Al Qaeda a devenit responsabilă pentru cel mai sângeros atac împotriva SUA, când 19 membri sinucigași ai rețelei au deturnat patru avioane de linie, prăbușind două dintre ele în turnurile gemene ale World Trade Center din New York, unul în clădirea Pentagonului, în Washington DC și un al patrulea, în Pennsylvania, în timp ce echipajul și pasagerii încercau să recâștige controlul avionului[16].
Consolidarea Al Qaeda a fost o consecință a Primului Război din Golf , aceasta hrănindu-se din resentimente față de prezența trupelor americane în Arabia Saudită.
Opoziția din Orientul Mijlociu față de invazia Statelor Unite în Irak este, fără îndoială, o reflectare a ideilor apărute în timpul Razboiului Rece conform cărora America este antimusulmană și a încercat să domine regiunea bogată în petrol urmărindu-și propriile interese[17]. Nemulţumirile s-au accentuat în special după 11 septembrie 2001, moment ce avea să schimbe soarta regiunii şi chiar pe a lumii întregi. Dacă iniţial toată lumea a fost solidară cu Statele Unite, ulterior unele voci au spus că acţiunile teroriste au constituit un răspuns justificat la politica externă a acestora. Aceste sentimente anti-americane s-au făcut vizibile în 2003 când Statele Unite au intrat în Irak pentru înlăturarea lui Saddam Hussein. Frica celorlalţi lideri din regiune că şi ei pot fi schimbaţi dacă Statele Unite vor, precum şi deteriorarea condiţiilor palestinienilor au alimentat din nou ura fundamentaliştilor[18]. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au demonstrat vulnerabilitatea şi relativa uşurinţă cu care teroriştii au putut ataca, în mod dramatic, atât importante centre administrative, cât şi populaţia dintr-o mare aglomeraţie urbană[19].
Impactul atacurilor din septembrie 2001 asupra politicii externe americane în Orientul Mijlociu nu poate fi supraestimat. Politica externă a SUA și-a mutat prioritatea de la menținerea balanței delicate de putere în regiune pe schimbarea peisajului politic al regiunii astfel încât să nu mai dea naștere la amenințări de securitate la adresa Statelor Unite. Noua politică americană în ceea ce privește Orientul Mijlociu pune accentul pe lupta împotriva terorismului și a celor care sponsorizează acest fenomen, schimbarea regimurilor politice dar și reforme sociale, toate cu scopul de a opri dezvoltarea organizațiilor radicale fundamentaliste.
Invazia Irakului a început oficial pe data de 20 martie 2003 sub numele de Operațiunea “Iraqi Freedom”(libertatea irakienilor). Atacul a fost pornit sub justificarea că Saddam Hussein, conducătorul Irakului, deține arme de distrugere în masă și sprijină terorismul, și că poporul irakian suferă sub tirania sa de aceea trebuie eliberat. De asemeni Statele Unite acuzau conducerea irakiană de încălcarea rezoluției Organizației Națiunilor Unite (ONU) 687 care prevedea distrugerea sau dezafectarea sub control internațional a tuturor armelor chimice și biologice dar și a tuturor coponentelor de cercetare, dezvoltare, susținere și producție legate de acest tip de arme, precum și a rachetelor balistice cu rază mai mare de 150 de kilometri[20].
Obiectivele erau prezentate de către Secretarul Apărării Naționale al Statelor Unite, Donald Rumsfield: încheierea regimului Saddam, identificarea și eliminarea armelor de distrugere în masă, capturarea teroriștilor, colectarea informațiilor despre rețelele teroriste, colectarea informațiilor despre rețeaua ilegală internațională de arme, și susținerea poporului irakian în tranziția spre un guvern propriu reprezentativ[21].
Spre deosebire de războiul din 1991 campania din 2003 nu a început prin bombardamente excesive. Strategia a depins de viteza și precizia distrugerii comandamentelor irakiene, pentru a asigura prăbușirea rapidă a sistemelor de apărare. Nimeni nu putea însă ignora faptul că, în 2003, potențialul militar al Irakului era considerabil inferior aceluia din 1991, care, la vremea respectivă, era deja, cu bună știință, supraestimat.
Echipamentul militar irakian, deși în cele mai multe cazuri superior în număr celui american și aliat era depășit și prost întreținut. Acest lucru a fost evident în cazul forței aeriene irakiene absente de pe terenul de luptă sau marina irakiană care a fost aproape inexistentă după 1991[22].
Astfel și de această dată Bagdadul cade cu destulă ușurință pe data de 9 aprile. Asediul a durat doar 21 de zile. La 9 aprile, doborârea unei statui a lui Saddam din centrul capitalei a marcat sfârșitul simbolic al războiului. Pe 13 decembrie 2003 era capturat Saddam, în apropierea orașului său natal Tikrit.
Nu a existat nici un armistițiu sau tratat de pace, doar un anunț. Responsabilitatea guvernării a fost asumată pană în data de 28 iunie 2004 de către Autoritatea Provizorie a Coaliției, a cărui scop era să pregătească terenul pentru instalarea unui nou guvern suveran. Până la data de 28 Iunie 2004, Irak a fost considerat teritoriu ocupat și a dispărut pentru o scurtă perioadă de timp de pe scena internațională. Deși acesta a fost un aspect controversat al politicii internaționale, Irak nu a mai facut parte din sistemul internațional : a pierdut pentru o scurta perioadă suveranitatea și independența. După ce principalele operațiuni militare s-au încheiat, Statele Unite au inițiat un process de reconstruire națională pentru a transforma Irakul într-o democrație sau un sistem politic asemenător unui stat democrat, fiind în plus considerat un aliat al S.U.A. Modul în care s-a încheiat războiul indica faptul că Statele Unite au impus un dictat de pace. Din punct de vedere militar războiul a fost câștigat ; totuși, câștigarea păcii sau impunerea unui anumit tip de pace de către S.U.A s-a dovedit a fi dificil[23].
[2] Thierry de Montbrial, Cincisprezece ani care au zguduit lumea, Editura Expert, București, 2005, p.57.
[4] Petre Opriş, Articol publicat în "Buletinul științific al Sesiunii Naționale de comunicari științifice a Academiei Forțelor Aeriene "Henri Coandă" și Centrului Regional pentru managementul Resurselor de Apărare. Științe militare și socio-umane", Anul III, nr.2(14), Brașov, noiembrie 2002, p.247-256.
[5] Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în „International Security”, Center for Science and International Affairs - Harvard University, vol. 17, nr. 2, 1991, p. 149-165, sau Marsha E. Ackermann, Michael J. Schroeder et al., Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p 184.
[7] Idem. p. 283.
[8] Mr.Gheorghe Aanei, cpt. Marian Gugoaşă, Operaţia “Furtună în Deşert”. Cronologia principalelor evenimente, în "Războiul din Golf. Studiu politico-militar", Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Editura Militară, Bucureşti, p. 103
[9] Petre Opriş, De la "Furtună în Deşert" la "Războiul Stelelor II" în "Revista de istorie militară", 2001.
[10] Peter Calvocoressi, Politica Mondiala dupa 1945, Editura All, București, 2000, p. 419-426.
[14] Marsha E. Ackermann, op. cit.¸ p. 185.
[15] Francis Fukuyama, Sfarsitul istoriei si ultimul om, traducere de Mihaela Eftimiu, Bucuresti, Editura Paideia 2002, p. 6
[16] Devon M.Largio,Uncovering the Rationales for the War on Iraq: The Words of the Bush Administration, Congress, and the Media from September 12, 2001 to October 11, 2002, Thesis for the Degree of Bachelor of Arts In Political Science, College of Liberal Arts and Sciences University of Illinois Urbana-Champaign, Illinois, 2004, p.9-14.
[17] David D. Newsom, Au câştigat oare Statele Unite Războiul Rece?, în Revistă de analiză a politicii internaţionale est-europene editată de Asociaţia de Studii Internaţionale „PRO EST”, Nr. 2/2007, Editura EUROPA, Craiova, p.22.
[18] Ion Panait, Tendințe și evoluții geopolitice în Orientul Mijlociu, în „Ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi studii de securitate”, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2010, p. 309.
[19] Teodor Frunzeti, Cooperarea Stat-Privat în managementul crizelor internaționale , în „Politici și strategii în gestionarea conflictualității” Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională Centrul de studii strategice de apărare și securitate 20-21 noiembrie 2008, București, vol.2., Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, p.32.
[20] Daniel Byman, “After the Storm: U.S. Policy Toward Iraq after 1991”, Political Science Quarterly, Vol. 115, No. 4, Winter 2000-2001, p. 495
[21] Marsha E. Ackermann, op. cit.¸ p. 185.
[22] Thierry de Montbrial, op. cit.¸ p. 393.
[23] Marsha E. Ackermann, op. cit.¸ p. 187.
0 Response to " Irakul între 1990/2004: evoluția unui conflict "
Trimiteți un comentariu