articol realizat de Munteanu Adrian Alin
Veche națiune europeană, inspiratoare a idealurilor înscrise în Declarația universală a drepturilor omului, Franța a exercitat și exercită o puternică influență pe scena internațională. Francofonia este de multe ori redusă la o simplă asociație de vechi colonii franceze. Acest mod de gândire înseamnă o proastă cunoaștere a apariției mișcării francofone și a geopoliticii sale. Unele țări provin într-adevăr din foste colonii, altele fac parte din organizație datorită existenței unor elite franceze. Dacă există un nucleu istoric, acesta a evoluat mult. Astăzi, odată cu încheierea conflictului Est – Vest, regăsim alte rădăcini și identități. Mondializarea este o șansă pentru francofonie deoarece îi permite regăsirea unui orizont adesea uitat pe plan istoric și cultural, dar important pentru viitor, când economia va trebui să țină cont de diferențele culturale. Prezentă pe toate continentele, francofonia devine un simbol al diversității culturale care trebuie construită este în miezul problemelor de rezolvat într-o lume deschisă.
Raporturile României cu Franța au o istorie îndelungată, dată fiind apropierea dintre cele două țări latine. Întrucât dispunea de o superioritate evidentă în plan spiritual și cultural, Franța a înrâurit dezvoltarea modernă a României, exercitând asupra acesteia o influență puternică. Relațiile româno-franceze anterioare primului război mondial reprezintă, fără îndoială, un subiect incitant. Am ales să prezint acest subiect deoarece, în anii precedenți primului război mondial Franța a servit drept un real model în ceea ce privește literatura, cultura și civilizația, în primă fază pentru Principatele Unite, și în continuare pentru România Mare. Pentru a înţelege mai bine de ce influenţa franceză a fost în România atât de pertinentă şi multiformă este necesară o scurtă trecere în revistă a celor mai importante fapte istorice relevante.
Între poporul român și cel francez au existat neîntrerupte legături de prietenie. Români și francezi s-au întâlnit alături pe câmpuri de bătălie cu secole în urmă. În 1396, îndepărtații cavaleri burgunzi ai lui Jean de Nevers, fiul ducelui Burgundiei, au luptat alături de oștenii lui Mircea cel Bătrân. Oșteni francezi sunt întâlniți și în slujba Movileștilor, în Moldova, la începutul secolului al XVII-lea[1]. Dar oștenii nu sunt singurii francezi care ajung pe meleagurile noastre. Încă din primii ani ai secolului al XV-lea își fac apariția călători francezi, care au lăsat prețioase relatări de călătorie: Guillebert de Lannoy, Bongars sau Lescalopier, primul călător străin care a lăsat o descriere pitorească a Bucureștiului sfârșitului secolului al XV-lea[2].
În secolele XVII și XVIII, relațiile româno-franceze se dezvoltă. În Principate încep să pătrundă din ce în ce mai des negustori și intelectuali francezi. Abordând problema primilor călători francezi în Principate Pompiliu Eliade demonstrează că apariția acestora în Țările Române, mai ales de la începutul secolului al XVIII-lea, este determinată de interesul politic de a urmări acțiunile domnitorilor români, poziția Austriei și Rusiei în zonă, pe de o parte, iar pe de altă parte, replica otomană[3]. Pentru Franța, încă din 1701, Bucureștiul și Iașiul sunt centre de corespondență între Viena, Varșovia și Constantinopol[4]. De aceea, sunt trimiși în Principate agenți ai ambasadorului francez la Constantinopol, care intră în slujba domnilor ( în 1701, Lautier este angajat de C. Brâncoveanu ca medic; Fonseca, medicul ambasadei franceze la Constantinopol, îl slujește în 1719 pe N. Mavrocordat, consulii francezi din Crimeea vizitează periodic Principatele, iar începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, secretarii domnilor fanarioți sunt francezi numiți de consulatul de la Constantinopol: Jean Louis Carra sau d’Hauterive, care scriu lucrări ample despre români, și Pierre Laroche, la diverși domnitori munteni sau moldoveni, între 1767-1783). Hotărârea din 1785 a ambasadorului francez la Constantinopol, Choiseul Gouffier, de a numi ca secretari ai domnitorilor persoane instruite, are ca urmare elaborarea unor lucrări străine despre români: Journal d’un voyage de Constantinople á Jasssy și Reinseignements moraux et curieux sur qulques usages des habitants de la Moldavie et sur l’idiome moldave, ambele datând din 1785 și fiind redactate de Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte, comte d’Hauterive.
O altă lucrare, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, este elaborată în 1777 de Jean Louis Carrra. Suplinind informația cu fantezia sau cu impresia de moment, aceste trei lucrări au doar meritul de a localiza Principatele și de a înregistra pentru europeni câteva coordonate[5].
În secolul al XVIII-lea, semnalăm, pe de o parte, prezența unor tineri boieri la studii în capitala Franței și pe de altă parte, o serie de memorii pe care partida națională moldo-valahă le adresează Parisului, solicitându-i sprijinul pentru acțiunile de emancipare și modernizare[6].
Din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea se înființează în principate un consulat general al Franței la București și un viceconsulat la Iași. Încă din 1762 Peysonnel, diplomat și scriitor francez, propusese crearea unor consulate între cele două țări. Negocierile franco-turce în jurul acestei probleme, inițiate în 1795, sunt încheiate în 1798 prin exequanturul pe care Poarta îl dă pentru consulul general de la București, cu drept de preeminență asupra consulilor celorlalte puteri, și pentru viceconsulatul de la Iași[7].
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea- începutul secolului al XIX-lea, autoritățile de la Paris acordau un rol important Principatelor în păstrarea echilibrului european, ca obstacol în calea expansiunii ruse. Boierii pământeni au elaborat o serie de memorii, prin care aduceau la cunoștința împăratului Napoleon I chestiunea românească, solicitând independența Principatelor sub protecția acestuia. I. Ghica va încerca să-i înmâneze, în 1807, împăratului francez un memoriu, într-o tentativă disperată de a menține apropierea de Franța, în condițiile în care Napoleon cedase de fapt Principatele autorității țariste[8].
Relaţiile româno-franceze, în ansamblul lor, fie că e vorba de cele politice, administrative sau economice au fost fondate pe baza relaţiilor culturale. Această realitate se regăseşte pregnant în lucrarea lui Pompiliu Eliade cu titlul „Influenţa franceză asupra spiritului public în România secolul XIX” (Paris, 1914), în care autorul afirmă că „Rareori influenţa unui popor asupra altuia a fost mai completă, mai cuprinzătoare decât influenţa franceză în România”. Este cunoscută în toate manifestările spiritului uman, în politică cât şi în legislaţie, în literatură cât şi în organizarea administrativă sau în viaţa socială.
În opinia lui Boris Cazacu şi Alexandru Rosetti, contactul cu limba şi literatura franceză începe o dată cu venirea domnilor fanarioţi în Muntenia şi Moldova. Dragomanii greci intenţionau să-şi însuşească un număr cât mai mare de limbi străine la care turcii, fiind opriţi de Coran, nu aveau acces. În 1775, Alexandru Ipsilante reorganizează învăţământul din Muntenia, după modelul francez, introducând studiul obligatoriu al limbii franceze, alături de greacă, latină, slavonă şi română. Pentru aprofundarea limbii franceze se întocmesc primele gramatici: Nicolae Caragea a alcătuit o gramatică a limbii franceze, scrisă în greceşte (1785). O altă gramatică a fost întocmită de Gheorghe Vendoti (1786). Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar francez-grec şi grec francez şi tot din ordinul lui este întocmit primul dicţionar poliglot, francez-grec-italian. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, manualele franceze de istorie şi filozofie, de matematică sunt traduse din limba franceză în limba greacă, pe care românii o stăpâneau şi o înţelegeau mai bine[9].
De asemenea, încă din debutul secolului al XIX-lea, contactele directe cu învățătura franceză au fost tot mai numeroase, o parte dintre fiii boierilor români plecând să studieze la Paris. Tot mai numeroși studenți au avut astfel posibilitatea să asimileze ideile și spiritul specifice societății franceze[10]. Influența culturii franceze a adus în Principatele Române concepția liberală. Atât spiritul critic francez, cât și ideea de libertate au pătruns datorită afinității dintre cele două culturi de sorginte latină. Grație acestei puternice influențe a culturii franceze la începutul secolului al XIX-lea, cultura rusă nu s-a putut impune în Principate[11].
Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, profesori ca J. A. Vaillant sau Victor Cuénim au dat un sprijin puternic dezvoltării culturii în principate, iar cel dintâi este implicat în acțiunile revoluționare ale vremii. Totodată, zeci de tineri munteni și moldoveni ajung în Franța, la Paris, unde își continuă studiile și vin în contact cu ideiile înnoitoare. În decursul secolului al XIX-lea, Franța a avut un cuvânt important de spus cu prilejul tuturor momentelor cruciale din istoria României moderne. Astfel, revoluția română pașoptistă a preluat deviza marii revoluții franceze și anume : Libertate, egalitate, fraternitate. Franța a privit cu bunăvoință revoluția. Guvernul provizoriu compus în bună parte din foști elevi ai lui Michelet și Quinet și din admiratori ai lui Lamartine, se sprijinenea pe Franța, și guvernul Republicii a II-a încerca să salveze principatele de ocupație[12]. După revoluție, exilații și emigranții români își găsesc adăpost în capitala Franței.
De-a lungul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, se poate vorbi de o clasă politică şi de o intelectualitate româneşti francofone şi francofile, şi asta datorită relaţiilor culturale între cele două popoare. De-a lungul a doua secole de istorie, acest gen de „organism” cultural siamez a rămas viu datorită circulaţiei, în ambele sensuri reprezentate de ideile şi creaţia spirituală. Dacă la început Franţa a oferit mai mult în această relaţie, în cursul secolului al-XX-lea ea va primi înapoi, mai ales prin intermediul creatorilor români integraţi în spaţiul şi în cultura franceză, o parte importantă a „investiţiei” sale culturale în România. Un număr impresionant de creatori români au fost asimilaţi patrimoniului cultural francez deoarece aceştia s-au stabilit în Franţa. Cei mai numeroşi au fost scriitorii de limbă română şi franceză: Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Iulia Haşdeu, Panait Istrati, Emil Cioran, Mircea Eliade, , aceştia fiind doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi.
Despre relațiile culturale și literare româno-franceze s-au scris până la ora de față numeroase studii și articole și s-au dat chiar și teze de doctorat. Cu toate acestea, puține dintre ele au intrat în domenii mai speciale și cu atât mai puțin ele nu au reusit să radiografieze în amănunt modul în care imaginea românului este ilustrată în romanul francez. Romanciera Anne Gabrielle de Cisternes de Courtiras, cunoscută sub numele de Contesa Dash, a locuit pentru o scurtă perioadă în Moldova, unde a sosit cu prințul George Sturdza, în vederea casătoriei. Experiența acumulată o va determina să dedice țării adoptive unul dintre romanele sale, Mihail Moldoveanul (1848), scriere care oglindește secolul al XVII-lea al unei națiuni cu un trecut magnific, aflat de Contesa Dash din cronicile vremii, dar și din binecunoscuta lucrare a lui J.A. Vaillant, La Romanie, devenită sursă de inspirație pentru romancieră. Romanul constituie o adevarată frescă a societății moldovenești. Aflăm informații despre frumusețile naturii, relief, despre istorie, personalități, viața de curte, cultură, mitologie, literatură, credință, tradiții. Cuprinde chiar legende, episoade preluate din scrierile românești. Dintre calitățile moldovenilor, se desprinde, în mod evident, patriotismul, dorința lor de unitate, de refacere a vechii Dacii. Orice întâmplare, orice conflict își găsește rezolvarea prin prisma sentimentelor înalte de dragoste de țară. Deși roman istoric, povestea de dragoste își are locul ei special în construirea intrigii.
Trebuie să recunoaştem că Franţa a fost un mediu intelectual prielnic pentru afirmare şi creaţie a tinerilor români. Putem afirma că datorăm culturii, ştiinţei şi cercetării franceze faptul că numeroşi creatori români şi-au continuat studiile, şi-au cultivat talentele şi pasiunile în Franţa.
Relațiile franco-române au constituit un subiect preferat de cercetare pentru istoricii români, evidențiindu-se rolul Franței în lupta poporului român pentru emancipare națională și socială, în formarea unui spirit modern în cultură și politică.
[1] D. Berindei, Înființarea reprezentanțelor diplomatice ale României la Paris, în „Reprezentanțele diplomatice ale României” vol. I, Editura Politică, București, 1967, p. 101.
[2] N. Iorga, Histoire des relations entre la France et les Roumains, Iași, 1917, p.1-2.
[3] P. Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile, Editura Univers, București, 1982, p.121-130.
[4] Idem, p. 130-131.
[5] Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii române (1780-1860), Editura Logos, București, 1999, p.13.
[6] Hadrian Gorun, Relațiile româno-franceze în anii neutralității României 1914-1916,Editura Universitaria, Craiova, 2006, p.1.
[7] A. Oțetea, Înființarea consulatelor franceze în țările române, în „ Revista istorică”, XVIII (1932), p.330-349.
[8] Coman Lupu, op.cit, p.15.
[9] B. Cazacu şi Alexandru Rosetti, Istoria limbii române literare, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 61-77.
[10] Vesa Vasile, România și Franța la începutul secolului al XX-lea (1900-1916), Editura Dacia,Cluj-Napoca , 1975, p. 150.
[11] Ibidem.
[12] D. Berindei, op.cit., p.102.
0 Response to " Evoluția relațiilor româno-franceze până la începutul sec. al-XX-lea.Origini ale francofoniei în România "
Trimiteți un comentariu