articol realizat de Munteanu Adrian Alin
Din familia Ghiculeștilor așezați pe pământ românesc încă din secolul al XVII-lea, a izvorât o serie strălucită de reprezentanți ai elitei : de la domnitori, dregători, miniștri, politicieni, diplomați, militari și până la oameni de știință și de cultură, iubitori ai artelor și frumosului.
Începutul Ghiculeștilor – la origine albanezi – poate fi stabilit cu oarecare aproximație a fi din Macedonia în orașul numit în Evul Mediu Veles, apoi în cinstea familiei de mari viziri otomani, schimbat în Köprülü întemeietor, la rândul său, al marei familii de viziri otomani purtând același nume, care i-ar fi ajutat în ascensiunea socială[1]. Gheorghe Ghica, născut pe la 1598, este primul Ghica de origine albaneză, care s-a instalat în Moldova înainte de octombrie 1624 intrând în randul dregătorilor. A fost domn de tranziție perindându-se în scaunele de domnie ale Moldovei și Țării Românești, între 1658-1659 și 1659-1660. Se însurase cu Smada, fiica stolnicului Stamate Lână din Broșteni, având doi copii a căror descendență – prin bărbați- s-a stins la prima generație fără a fi purtat vreodată ca nume de familie pe acela de Ghica.
Perpetuarea familiei s-a datorat însă lui Grigore, fiul cel mai vârstnic al lui Gheorghe, născut dintr-o legătură a acestuia cu o catolică din Pera( Ecaterina), și care l-a urmat de mic pe tatăl său în Moldova. El este, însă cel care a ridicat familia Ghiculeștilor în rândurile marii boierimi autohtone prin căsătoria sa cu Maria Sturza, fiica vistierului Matei și nepoată de vară primară a domnului Gheorghe Ștefan[2].
Cel care este indicat ca întemeitorul familiei Ghiculeștilor din Țara Românească și strămoșul direct al lui Ion Ghica este însă Dimitrie Alexandru Ghica. Acesta a îndeplinit funcția de mare ban și care a avut din trei căsătorii – 14 copii, doi dintre ei având să îndeplinească și ei funcția tatălui lor. Unul din banii cei tineri – Scarlat (n.1750 - † 1810) căsătorit cu Maria Dudescu a avut 2 fete si 4 fii din care unul Dumitru (Tache n.1784 - † 20.XI.1844 ╪ Ghergani), ajuns mare logofăt avea să fie tatăl viitorului revoluționar, diplomat, economist, bei de Samos, prim-ministru, scriitor și președinte al Academiei Române[3].
Originea nobilă era ilustră și prin ascendența bunicii sale după mamă, care aparținea familiei Văcăreștilor, precum și a mamei sale, Maria, care fiică a vornicului Scarlat Câmpineanu, fusese sora marelui boier Ion Câmpineanu candidat la domnie, prin Văcărești și Câmpineni, el fiind totodată înrudit cu unele din principalele familii boierești din Țara Românească : Dudeștii, Filipeștii, Crețuleștii.
Ion Ghica s-a născut în București la 12 august 1816[4]. Era primul dintre copiii, nu toţi rămaşi în viaţă, ai Mariei, sora lui Ion Câmpineanu, şi ai marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica. Învățătura lui Ghica avea să înceapă tocmai în perioada în care se înfruntau în capitala Țării Românești vechea tradiție a școlii grecești, susținută de domnii fanarioți, cu școala nouă românească, introdusă de Gheorghe Lazăr. Primii dascăli urmau să fie deci greci, dascăli pe care avea să îi menționeze în scrisorile sale către Vasile Alecsandri : Kirkireu, Mitilineu și Corita și față de care n-a avut nici o simpatie[5]. Deprinde scrisul şi cititul în româneşte cu ajutorul unui secretar al tatălui său, Petre Nănescu. De la Ion Heliade-Rădulescu, viitorul mare adversar, ia lecţii de gramatică românească[6]. Prin 1830 urma cursurile de limbă franceză ale lui J.A. Vaillant. La Colegiul „Sf. Sava" (1831-1834) având printre colegi pe C. A. Rosetti, Costache Bălăceanu, Grigorie Grădișteanu și apoi pe Grigore Alexandrescu, de care urma să-l lege o strânsă prietenie[7].
Plecat la Paris, îşi susţine, cu slabe rezultate, bacalaureatul în litere la Sorbona (11 ianuarie 1836), apoi frecventează Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi. Pe 18 august 1838 îşi ia bacalaureatul în ştiinţe matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris. Vreme de 2 ani, din toamna lui 1838, e un student sârguincios al Şcolii de Mine, absolvită în 1840. Deşi se complace uneori în boemă, are curiozitatea să audieze cursuri de economie politică la College de France şi, din 1839, la Conservatorul de Arte şi Meserii. Folosind ca sursă documentară scrisorile lui I. Câmpineanu şi ale altora, Ghica face să apară în ziarul „Le National", de la 19 octombrie 1839 la 18 martie 1840, o suită de articole, sub titlul Correspondance de Bucarest[8]. În 1841 se află în ţară, proaspăt inginer, plin de elan şi de idei. Nu reuşeşte să obţină o catedră la „Sf. Sava", în schimb, la Iaşi, i se oferă o catedră de profesor la Academia Mihăileană (1842-1843), unde predă geometria descriptivă, geologia şi mineralogia. Profesor la clasele înalte de economie politică, îndeplineşte şi funcţia de inspector. În această calitate concepe un proiect detaliat (publicat parţial în „Propăşirea", în 1844, şi continuat după 3 ani în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură"), în care insistă asupra organizării învăţământului la sate, şcoala urmând să fie obligatorie şi gratuită.
Ia parte la înfiinţarea societăţii „Frăţia", contribuind alături de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi Panait Balş, şi la înfiinţarea, în 1844, a revistei „Propăşirea". Articolul său, Unirea vămilor între Moldova şi Valahia, în care subzistă ideea Unirii, e interzis de cenzură. Se implică, de asemenea, în activitatea Asociaţiei Literare a României. La Paris, în 1845, este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Români. Și într-adevăr, Parisul i-a dat lui Ghica prilejul de a se integra politic în cadrul generației sale, de a intra în contact cu o bună parte din viitorii exponenți români ai revoluției de la 1848 din ambele Principate, de a urzi împreună cu ei proiecte, de a se impune prin ideile și dorințele sale de acțiune[9].
În timpul Revoluţiei paşoptiste va fi implicat direct în evenimente, desfăşurând la Constantinopol o activitate diplomatică foarte importantă. Faptul că activitatea sa a fost apreciată se poate observa din numirea în funcția de guvernator al insulei Samos din Marea Egee, stăpânită de Imperiul Otoman, la recomandarea ambasadorului Angliei, lordul Redcliff în 1854 prin luna aprilie. Misiunea sa era aceea de a stârpi acțiunea piraților din arhipeleag, care provocau mari pierderi navelor engleze ce transportau alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în Crimeea.
În 1884, într-o nouă scrisoare memorialistică adresată lui Alecsandri de la Londra în luna februarie intitulată Căpitanu Laurent, Ghica va relata amicului său cu multă satisfacție împrejurările în care s-a produs numirea sa ca guvernator, precizând, totodată, că acceptarea ei- deși la început propunerea l-a contrariat- s-a datorat ambasadorului Angliei care l-a convins că mergând la Samos nu face decât să aducă o contribuție la câștigarea războiului de către aliați și la eliberarea Principatelor.
“Iată o poziție – i-a spus lordul Redcliffe la începutul lui aprilie 1854 – unde ne poți fi de mare folos. Viitorul țării dumitale depinde de soarta acestui război... Lupta cu Rusia astăzi nu este numai în Principate, ea este în Tesalia, în Epir, în Arhipelag, ca și în Valahia și în Moldova ”[10].
Plecat inițial pentru trei luni, Ghica avea să rămână în Samos nu mai puțin de patru ani și jumătate, iar la 18 februarie 1856 ca răsplată a activității sultanul îi atribuie titlul de bei de Samos (prinț), acordându-i totodată, și favoarea unei audiențe personale de felicitare.
Se întoarce în țară în noiembrie 1858 unde devenise impopular. I se contestă dreptul de a alege şi a fi ales şi, ca să-şi redobândească drepturile politice, susţine, cu argumente juridice, o pledoarie, scoasă şi în broşură. Criticele împotriva lui se înteţesc, mai ales după ce Al. I. Cuza îl desemnează prim-ministru al guvernului Moldovei (martie-aprilie 1859).
După un timp, în octombrie 1859, Ghica formează, tot pentru scurtă vreme, un alt cabinet, el fiind prim-ministru şi ministru de Interne în Ţara Românească până în mai 1860.
E ministru al Apărării Naţionale (11 iulie 1861 - 18 iulie 1861), director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862), membru al Comisiei pentru Înfiinţarea de Bănci (1863) etc. Din cauza ostilităţii multora, Ghica trece printr-o perioadă de depresie. În 1864-1865 participă, cu un rol de frunte, la coaliţia care va provoca detronarea lui Cuza. Optase, în orice caz, pentru un principe străin. După complot redevine prim-ministru (28 iulie 1866 - 13 martie 1867) şi ministru al Afacerilor Externe (11 februarie 1866 - 10 mai 1866), iar din decembrie 1870 - preşedinte al Consiliului de Miniştri (26 decembrie 1870 - 24 martie 1871) şi ministru de Interne.
Însușirile sale de diplomat nu au fost totuși uitate, la ele făcându-se din nou apel în toamna anului 1876, în preajma pregătirilor pentru proclamarea independeței României și pentru intrarea în război alături de Rusia. Fiind cunoscute relațiile sale la Londra, ales între timp vicepreședinte al Senatului, a pornit la începutul lunii octombrie spre capitala Angliei cu scopul sondării guvernului englez pentru cunoașterea atitudinei acestuia față de intențiile României sub pretextul tratării unor convenții comerciale. Tratativele nu au mers ușor, guvernul englez fiind, precum se știe, un susținător al Turciei, dar totuși la 30 noiembrie, în urma discuțiilor avute cu ministrul de externe E.H. Stanley, Ghica reușea să semneze cu guvernul englez o Declarațiune pentru a orîndui provizoriu relațiunile comerciale cu România, valabilă timp de nou luni. După semnarea tratatului ruso-turc de la San Stefano (19 februarie/3 martie) la care România nu a fost invitată, la 10/22 ianuarie guvernul român îl trimite la Londra pe Ion Ghica pentru a cere sprijinul guvernului englez la Congresul de la Berlin. Memoriul său înaintat marchizului Salisbury, ministrul afacerilor externe în cabinetul Disraeli, nu izbutește însă să schimbe punctul de vedere al Angliei, care încheiase deja anumite înțelegeri secrete cu puterile interesate[11].
Devenit ministru secretar de stat la Foreign Office, în locul lordului Derby, lord Salisbury, a dat asigurări privind bunăvoința guvernului englez față de România, precizând însă, că aceasta nu ar putea determina Anglia să recurgă la arme doar pentru cauza românească. Salisbury a fost adeptul unei înțelegeri cu Rusia, dar socotea că, în prealabil aceasta trebuie intimidată[12]. Din punct de vedere al guvernului englez problema Basarabiei va fi tranșată prin Memorandumul secret încheiat la Londra la 18/30 mai 1878 de către Salisbury și Petru Șuvalov. Documentul consemna că “întrucât nu s-a stabilit îndeajuns că ceilalți semnatari ai Tratatului de la Paris nu sunt pregătiți să susțină prin arme delimitarea României stipulată în tratat, Anglia nu se găsește destul de interesată în această chestiune petru ca ea să fie autorizată să riște singură responsabilitatea de a se opune schimbării propuse și astfel se angajează de a nu contesta decizia adoptată în acest sens”[13].
Eșecul nu îl va îndepărta însă pe Ion Ghica de Anglia, acesta acceptând la începutul lunii iulie 1881 postul de ministru plenipotențiar al României în capitala Marii Britanii. Regele semna decretul prin care “prințul Ion Ghica, senator, fost președinte al Consiliului de Miniștri”, se numea “trimis extraordinar și ministru plenipotențiar” pe langă M.S. Victoria, regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, împărăteasă a Indiei. Acesta îl înlocuia pe Nicolae Callimachi Catargiu, ce condusese reprezentanța diplomatică română de la înființarea ei (1880) ce funcționa pe Cornwall Garden nr.77[14]. La 12/24 iulie, după un scurt popas la Paris, de unde anunța pe soția sa că “ziarele engleze fac mare caz de numirea mea”[15], noul ministru plenipotențiar al Romaniei sosea în capitala Angliei. Prim-ministru al Marii Britanii era W.E. Gladstone, ministru de externe G.L. Granville, iar lord primar al Londrei era Hartinghton. În zilele următoare sosirii la Londra, cel dintâi pe care l-a văzut a fost ministrul de externe, care, după raportul lui Ghica trimis la București, l-a primit “în modul cel mai amical și mai grațios”. A fost bine primit de londonezi care erau informați despre experiența sa politică, despre rangul nobiliar și pentru că îi știau prieteniile cu mari personalități engleze. Audiența de prezentare la regină i-a fost fixată pe data de 10 august, prezentarea urmând să fie făcută de lordul primar, Granville fiind bolnav. În mod normal reginei Victoria îi erau prezentate scrisorile de acreditare la St. James Palace însă fiind vară suverana a preferat castelul Osborne de pe Insula Wigt, unde a avut loc audiența. Din Londra plecarea s-a efectuat cu trenul până la portul Portsmuth, de unde un iaht “Ducele de Wellington” urma să-l transporte pe insulă. La ora prânzului a fost invitat la lordul primar Hartinghton. Audiența s-a desfășurat în salonul reginei la prezentarea scrisorii de acreditare și la rostirea celor doua discursuri protocolare asistând și principesa Alice, fiica suveranei[16]. În aceeași zi au fost primiți în audiență și ambasadorii și miniștrii Angliei numiți recent la Petersburg (sir R. Thorton), Washington (D. Wales), Copenhaga (Wivian, fost agent diplomatic și consul general la București), Cairo (Mollet) și alte personalități de vază. Dorința reginei Angliei de a fi amabilă cu reprezentantul României era evidentă și Ghica avea să descrie toate detaliile audienței într-un lung raport trimis Ministerului de externe român.
La începutul anului următor (18 februarie/2 martie) avea să vadă din nou pe regină cu prilejul unei recepții la Drowhigroom. Atenția acordată de regină va fi imitată și de celelalte oficialități, precum și de cercurile mondene ale Londrei, unde i se conferă onorurile cuvenite unui prinț, reprezentantul României cucerindu-și repede un loc de seamă printre diplomații acreditați pe lângă curtea Angliei[17].
Ion Ghica era adesea zărit la St. James Palace la manifestările oficiale de primire a ambasadorilor sau la întrunirile oficiale unde se întâlnea cu premierul William Ewart Gladstone și cu Robert Gascoyne Cecil al treilea marghiz de Salisbury. La banchetul oferit corpului diplomatic de lordul primar al Londrei la 8/19 aprilie 1882, cu prilejul sărbătorilor pascale, ministrului român i se acordă onoarea de a răspunde la discursul lordului în numele tuturor colegilor săi[18]. În același an Ghica va participa la mutarea legației române din Cornwall Gardens 77 în Prices Gate 59.
În timpul misiunii sale la Londra, Ghica avea să contribuie la rezolvarea unora din cele mai dificile probleme ale diplomației românești. Chiar în primul său an de activitate, el a avut de înfruntat intenția guvernului englez, care, la cererea Turciei, solicitată, la rândul ei, de patriarhii greci, voia să redeschidă chestiunea secularizării averilor mănăstirești din România- legiferată la 1863- pentru a constrânge guvernul român la anumite despăgubiri. În schimbul de note ce a urmat între lordul Granville, ministrul de externe, și legația română de la Londra în lunile decembrie 1881 și ianuarie 1882 cu privire la această chestiune, Ghica a respins cu fermitate amestecul englez, arătând lordului Granville că averile menționate făceau parte din patrimentul național al României, întreaga chestiune având un caracter de administrație interioară[19]. Atitudinea lui Ghica fiind susținută cu aceeași fermitate și de guvernul de la București, Ministerul de externe englez s-a văzut nevoit să renunțe la acțiunea sa.
Cu mult mai dificile aveau să fie discuțiile cu privire la problema Dunării, care în 1882-1883 urma să fie discutată la Londra de conferința marilor puteri din două puncte de vedere : mai întâi a măsurilor sanitare necesare pe parcursul Dunării și apoi problema prelungirii mandatului Comisiei europene a Dunării, și a Regulamentului de navigație.
În legătură cu măsurile sanitare, în numele guvernului român Ghica a propus guvernului englez la 10 martie 1882 următoarele: să se înființeze un consiliu sanitar compus din membrii Consiliului sanitar român și din membrii numiți de țările reprezentate în Comisia europeana a Dunării (câte unul din fiecare țară) , măsurile ce trebuiau luate, executarea lor- inclusiv folosirea taxelor sanitare- urmând să fie încredințată Consiliului sanitar român. Lordul Granville, cu care s-au purtat discuțiile, a admis ca măsurile sanitare luate de comisie să fie aplicate de guvernul român, dar n-a admis- pentru a împiedica formarea unei majorități românești –componența consiliului în forma propusă de Ghica și a respins cererea cu privire la utilizarea taxelor sanitare, prevăzând constituirea unui fond sanitar care să rămână la dispoziția comisiei[20].
În 1885, lordul Granville, odată cu retragerea cabinetului Gladstone, e înlocuit cu marchizul de Salisbury care era în același timp și șeful guvernului-partenerul de discuții din 1878, care chiar de la prima sa întâlnire cu ministrul român în noua sa calitate i-a arătat multă simpatie și l-a rugat să transmită la București bunele dispoziții ale guvernului său pentru interesele României[21].
Una dintre cele mai plăcute amintiri ale lui Ion Ghica din timpul șederii sale la Londra a fost participarea la serbările organizate în onoarea reginei Victoria cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de domnie (21 iunie 1887) și îndeosebi la banchetul ce a avut loc la palatul Windsor și la trecerea în revista a navelor portului Portsmuth, cu această ocazie suverana Angliei acordându-i favoarea unei conversații publice. La 27 iunie, el raporta evenimentul la București, făcând, totodată, și o succintă relatare asupra flotei engleze.
Printre personalitățile engleze pe care le-a cunoscut, fie direct fie prin corespondență, se numără ambasadorul la Istanbul Stratford Canning viconte de Redcliff (1786-1880), Charles Alison, secretarul Ambasadei britanice de la Istanbul, George William Frederick Howard conte de Carlisle (1802-1864), Sir Henry Bulwer (1801-1872), comisar britanic în Principatele române în anii unirii lor, și nu în ultimul rând pe David Urquhart(1805-1877). Cunoscut publicist, diplomat și om politic de origine scoțiană, cel care a dobândit o mare notorietate în epocă prin sensibilizarea opiniei publice britanice și europene în legătură cu “Chestiunea Orientală” . Urquhart, aprecia Ghica, devenea “cel mai bun și mai călduros amic” al românilor, cu condiția însă ca aceștia să nu inițieze nici un fel de acțiune în vederea desprinderii lor de Imperiul Otoman, a cărui integritate reprezenta, pentru diplomatul britanic, singura stabilă în calea expansiunii Rusiei în sud-estul Europei.David Urquhart i-a lăsat o puternică impresie lui Ghica fapt pentru care îl va evoca spre sfârșitul vieții într-una din scrisorile sale către Vasile Alecsandri datată martie 1881[22].
Obișnuindu-și întreaga familie cu tradiția engleză, Ion Ghica și-a educat fiul, Scarlat Ghica, în Marea Britanie, iar acesta a tradus în limba română două capodopere ale dramaturgiei shakespeariene : „Neguțătorul din Veneția” și „ Antoniu și Cleopatra”[23].
Într-o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu, pe care scriitorul i-a trimis-o lui Nicolae Petrașcu, Ion Ghica era considerat ca având spirit englez și cultură franceză. De altfel, pentru educația fiilor săi, el adusese în Samos o guvernantă engleză miss Haycock, care va fi înmormântată lângă cavoul familiei Ghica de la Ghergani în 1882[24]. Din căsătoria cu Alexandrina Mavros (f. lui Nicolae MAVROS-Sevastiţa SUTZU) are 4 fii și 3 fiice: Dimitrie, Scarlat, Nicolae, Alexandru, Maria Elisa și Ana.
Plecarea lui Ghica din Anglia s-a produs- cu intenția de a se reîntoarce- la începutul lunii septembrie 1890, la puțină vreme după moartea lui Alecsandri. Bolnav el însuși, nu s-a mai putut întoarce la Londra, la 30 septembrie înaintându-și demisia- o demisie de trei rânduri- pe motive de boală și bătrânețe. Așa a luat sfârșit îndelungata activitate diplomatică a lui Ion Ghica, care timp de 55 de ani a fost una din cele mai active și mai strălucite personalități ale propagandei în străinătate și diplomației poporului român.
Ultimii ani ai lui Ghica au fost triști și dureroși. O paralizie îl țintuiește la pat urmând să moară în Ghergani în dimineața lui 21 aprilie 1897 unde este și îngropat.
[2] Paul Cernovodeanu, Știri privitoare la Gheorghe Ghica Vodă al Moldovei (1658-1659) și la familia sa , Editura Academiei Republicii Socialiste România, Iași, 1982, p.31.
[3] Vasile Netea, Ion Ghica 1816-1897, în “Diplomați Iluștri” vol. III, Editura Politică, București, 1973, p.222.
[4] Vezi copia actului său de naștere în Documente literare inedite ale lui I. Ghica , publicate în 1959 de D. Păcurariu, p.111-112.
[8] Vezi copia actului său de naștere în Documente literare inedite ale lui I. Ghica , publicate în 1959 de D. Păcurariu, p. 122.
[9] Vasile Netea, op.cit, p.228.
[12] D. Ionescu , Atitudinea Angliei față de independența României, în „Studii și materiale de istorie modernă”, vol. III, 1963, p. 103.
[13] Andrei Al. Căpușan, Evoluția relațiilor româno-britanice, vol. I, Editura Albatros, București, 2003, p. 148.
[18] Ibidem.
[22] Valeriu Stan, Ion Ghica și David Urquhart, , în “Magazin istoric”, 1995, nr. 4, p. 52.
[23] Andrei Al. Căpușan, op. cit., p. 471.
0 Response to " Relațiile lui Ion Ghica cu oamenii politici englezi "
Trimiteți un comentariu