În anul 1885 se redeschide, parțial Chestiunea Orientală, nerezolvată la Congresul de la Berlin, generată de interesele contradictorii în Sud-Estul Europei de cele două Mari Puteri, Rusia și Austro-Ungaria. Prin acordul comercial și convenția încheiate cu Serbia la 28 iunie 1881, Austro-Ungaria, înregistra un nou succes diplomatic, înglobând acest stat balcanic în sfera intereselor sale[1]. La rândul ei Rusia încerca să atragă de partea sa Principatul Bulgar autonom și în Rumelia Orientală[2]. Relațiile sârbo-bulgare erau extrem de încordate, fapt datorat tratatului din iunie 1881 când Serbia acceptase dependența economică și chiar politică față de Austro-Ungaria, pregătindu-se să ceară compensații teritoriale pe seama Bulgariei. În iarna și primăvara anului 1884, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost extrem de tensionate. Ele s-au rupt la începutul lunii iunie 1884. În urma acestui fapt, agentul Bulgariei a părăsit Belgradul, iar agentul Serbiei a părăsit Sofia. Germania și Austro-Ungaria au reușit să stingă conflictul bulgaro- sârb, dar acesta se va reaprinde cu forță în toamna anului următor 1885 .
În această conjunctură internațională, la 18 septembrie 1885, în orașul Filippopoli (Plodviv), capitala Rumeliei Orientale, a izbucnit o răscoală. Guvernatorul turc a fost izgonit și s-a proclamat unirea provinciei cu principatul bulgar. Acest act a fost primit cu ostilitate de Rusia. Țarul Alexandru al III-lea i-a ordonat ministrului rus de externe, Nikolai Karlovici Giers, să protesteze oficial împotriva încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin[3].
Concomitent , regele Milan I (1868-1894) al Serbiei[4], sprijinit de Austro-Ungaria, solicită compensații teritoriale din partea Bulgariei. Ministrul de externe al dublei monarhii, Gustav Kálnoky, i-a acordat atât consimțământul pentru începerea războiului cu Bulgaria, cât și un împrumut de 25 000 000 de dinari[5]. Suveranul sârb, considerând o Bulgarie unită un pericol iminent pentru România, Serbia și Grecia, a propus autorităților de la București o alianță militară sârbo-română împotriva Bulgariei. Pe tot parcursul conflictului bulgaro-sârb, de la bun început guvernul român a adoptat o atitudine de neutralitate. Acest lucru a reieșit din circulara din 17/29 septembrie 1885, adresată reprezentanților diplomatici ai statului român în capitalele europene. Ministrul de externe Ion Câmpineanu cerea “dezmințirea” oricărei alianțe sau înțelegeri cu Serbia. La 14/26 octombrie 1885, principele Bulgariei, Alexandru de Battenberg, transmitea guvernului român, recunoștința sa pentru atitudinea corectă adoptată de România[6].
Declanșarea “crizei bulgare” în septembrie 1885 va readuce în atenție zona Balcanilor. Alipirea Rumeliei la Bulgaria a reprezentat o surpriză pentru Marile Puteri, inclusiv pentru guvernul englez, condus din 12 iunie 1885 de Salisbury. Inițial Salisbury s-a arătat decis să coopereze cu celelalte puteri pentru menținerea deciziilor tratatului de la Berlin în cazul Bulgariei. Consultările cu Viena și Berlinul l-au determinat să propună realizarea unei uniuni a Bulgariei cu Rumelia sub conducerea lui Alexandru de Battenberg[7]. În aceste împrejurări, W.A. White a fost transferat de la București la Constantinopol. Acesta, în urma aproape celor zece ani petrecuți în zonă, avea o bună înțelegere a problemelor specifice. În perioada premergătoare declanșării evenimentelor din Bulgaria, White a atras atenția, în rapoartele sale, asupra acțiunilor Rusiei, care urmărea prin intermediul agenților săi, să agite spiritele populației împotriva regelui Carol și să susțină pe inamicii politici ai lui I.C. Brătianu. Acțiuni similare se desfășurau și față de regele Milan al Serbiei și față de prințul Battenberg al Bulgariei. White a sesizat că această acțiune reprezenta concepțiile contradictorii ruso-austriece, a luptelor celor două puteri pentru dominare în sud-estul Europei[8].
Reprezentanții statelor participante la Congresul de la Berlin și semnatare ale tratatului s-au întrunit la începutul lunii noiembrie 1885 la Constantinopol, pentru a dezbate, în cadrul unei conferințe internaționale, situația din Peninsula Balcanică. Aceasta nu a fost decât o inițiativă zadarnică, întrucât la 2/14 noiembrie Serbia a declarat război Bulgariei.
După victoria bulgarilor de la Pirot, numai intervenția Austro-Ungariei a salvat Serbia de la o înfrângere totală. La cererea ministrului plenipotențiar la Belgrad al dublei monarhii , Alexandru de Battenberg a oprit ofensiva, ordonând încetarea focului. La 18/30 noiembrie 1885, ostilitățile dintre sârbi și bulgari au fost suspendate pe toată linia frontului. La 10/22 decembrie 1885 s-a semnat arministițiul dintre Serbia și Bulgaria[9].
Războiul luând sfârșit, urmau să înceapă tratativele de pace. La 5/17 ianuarie 1886, agentul diplomatic al României la Sofia, Alexandru Beldiman, telegrafia faptul că reprezentanții celor trei Mari Puteri, Germania, Austro-Ungaria și Anglia, au propus guvernului bulgar orașul București drept loc de desfășurare a trativelor de pace[10]. Bucureștiul a fost ales ca loc al tratativelor de pace datorită neutralității păstrate de guvernul român și implicării sale cu ajutoare umanitare[11]. Pacea de la București poate fi considerată, astfel, ca un succes al diplomației române.
Tratatul de pace, s-a încheiat la 19 februarie/3 martie 1886. În total au avut loc nouă ședințe. În ședința finală, delegații turci, sârbi și bulgari și-au exprimat mulțumirea pentru stabirea păcii în Balcani și au mulțumit României pentru rolul jucat în medierea conflictului.
Față de statele balcanice, Anglia a avut o politică schimbătoare, în funcție de interesele sale. Statul bulgar a devenit după 1886, prin ieșirea lui de sub influența Rusiei, un element ce reprezenta o garanție pentru politica engleză de a îndepărta Rusia de Strâmtori. Serbia prin poziția sa geografică va conta puțin în politica engleză din acești ani. Aflată în sfera de interese austro-ungară după 1878, Serbia nu va prezenta un interes special pentru Anglia.
[1] Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.226.
[2] N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 274.
[3] Idem., România în Sud-Estul Europei 1848-1886, Editura politică, București, 1968, p. 274.
[4] Serbia se proclamase regat la 22 februarie 1882 .
[5] Andrei Al. Căpușan, , Evoluția relațiilor româno-britanice, vol. I, București, Editura Albatros, 2003, p. 233 .
[6] C.N. Velechi, Sofia, în “Reprezentanțele diplomatice ale României”, vol. I, Editura Politică, București, 1967, p. 270.
[7] D.A. Lăzărescu, Lord Salisbury 1830-1902, în “ Diplomați iluștri”, vol. IV, Editura politică, București, 1983, p.158-159.
[8] Ileana Bulz, Anglia, România și Sud-Estul Europei (1878-1914), Iași, 1999, p 99.
[9] N. Ciachir, op. cit., p.280.
[10] Andrei Al. Căpușan, op. cit., vol. I, p. 235.
1 mai 2011 la 11:42
Buna ziua,
Am un site dedicat examenului de titularizare. Contine subiecte, programe si alte informatii despre titularizare.
Site-ul meu este http://examentitularizare.blogspot.com, are o
medie de peste 400 de utilizatori unici pe zi si as dori un schimb de link cu site-ul dvs.
Va rog sa-mi raspundeti daca ati fi de acord cu aceasta colaborare.
Va multumesc si va doresc o zi buna.