articol realizat de Munteanu Adrian Alin
Primul Război Mondial s-a încheiat prin semnarea Tratatului de la Versailles între învinși și învingători, un tratat care nu rezolvase adevăratele probleme cu profunde implicații pe scena politcă europeană și nu numai, existente chiar între statele care ieșiseră învingătoare din conflict. Inițial Tratatul de la Versailles era prevăzut ca o pedeapsă din partea învingătorilor pentru rolul Germaniei din război. Franța a fost direct interesată de ocupare militară a zonei occidentale a Rhinului și de posibilitatea creării în Renania a unui stat independent cu speranța ca acestea vor slăbi și mai tare poziția Germaniei. Dar în 1925 opinia publică europeană deja privea înapoi în favoarea Germaniei, unii considerând chiar că pedepsele stabilite la Versailles au fost prea aspre. Fapt demonstrat prin opoziția Marii Britanii și a Statelor Unite ale Americii la ideea unui stat independent în Renania, idee sancționată atât din perspectiva politicii de echilibru European, cât și din accea a principiului naționalităților[1].
La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Conferința de la Locarno s-a deschis într-o atmosferă optimistă, de bune intenții[2].
Lucrările Conferinței au început în ziua de 5 octombire. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa, în timp ce Anglia și Italia se aflau în calitate de puteri garante ale pactului[3]. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.
Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe negarantate.
Acordurile de la Locarno deschideau calea Germaniei, într-o perspectivă ceva mai îndelungată, pentru revizuirea frontierelor cu Polonia, obiectiv urmărit de către Gustav Stresemann. La Conferință erau prezenți și reprezentanții Cehoslovaciei și Poloniei, însă ministrul de externe german le-a refuzat hotărât un acord asupra frontierelor orientale ale Germaniei, acceptând doar asumarea unui angajament privind imposibilitatea modificării acestora prin forță.
Tratatele de arbitraj prevedeau că „ Toate contestațiile între Germania și Polonia, (respectiv Germania și Cehoslovacia) de orice natură prin care părțile își contestă reciproc un drept și care nu pot fi reglementate pe cale amiabilă prin procedee diplomatice obișnuite, vor fi prezentate unui tribunal de arbitraj sau Curții Permanente de Justiție Internațională, fiind prevăzută și posibilitatea ca înainte de procedura de arbitrară, de comun acord, părțile să poată recurge anterior la o comisie internațională permanentă de consiliere constituită conform tratatului din cinci membri, câte un reprezentant al celor două state și trei numiți de terțe puteri[4].
În cazul în care Polonia (Cehoslovacia) sau Franța ar fi suferit o neînțelegere ce ar fi intervenit între ele și Germania în legătură cu menținerea păcii generale, Franța și reciproc Polonia și Cehoslovacia se angajează să-și ofere reciproc ajutor și asistență, dacă o astfel de neînțelegere însoțită și de folosirea armelor, nu a fost provocată.
Polonia a încercat să se mențină echidistantă față de Germania și U.R.S.S., asigurându-și în același timp sprijinul Franței în calitate de mare putere garantă. Neînțelegerea față de politica orientală a acesteia din urmă, mai ales după încheierea acordurilor de la Locarno, i-au determinat pe polonezi să caute alte soluții. Astfel începând cu luna mai 1926 diplomația poloneză s-a preocupat tot mai mult să-și redimensioneze opțiunile sale de politică externă. Aspectul devine cu atât mai evident, cu cât efectele pe termen lung ale acordurilor de la Locarno par să fie vizibile, iar îndepărtarea de Franța tinde să devină o realitate palpabilă. Din aceste considerente Polonia inițiază demersuri de identificare a unei formule diplomatice similare Locarno-ului occidental. Cum atât sovieticii cât și germanii aveau pretenții teritoriale față de Polonia, ea fiind vazută de către Franța doar ca o barieră necesară între cei dintâi, devine lipede faptul că diplomația poloneză trebuia să reacționeze pentru a contracara această înțelegere[5]. Astfel, apare ideea creării unui Locarno Oriental, care servea în primul rând intereselor Poloniei, întrucât accepția dată în epocă acestei formule diplomatice era aceea de garantare a frontierelor polono-germane[6].
Ambasadorul german de la Moscova, Ulrich von Bronckdorff-Rantzau semnala Berlinului extraordinarele eforturi depuse de Polonia pentru realizarea unui Locarno Oriental, în fapt refacerea Antantei din timpul războiului.
Gustav Stresemann, sesizând conținutul demersurilor poloneze, reînnoiește la Berlin (26 aprilie 1926) tratatul încheiat anterior cu Uniunea Sovietică (Rapallo-1922). Tratatul de neutralitate germano-sovietic, așa-numitul tratat berlinez, semnat la 24 aprilie 1926, putea să prevadă în secret o înțelegere între Gustav Sresemann și Gheorghi Vasili Cicerin, adică o împărțire a Poloniei între Germania și Uniunea Sovietică[7].
Așadar, prin poziția sa geopolitică, Polonia reflectă din plin consecințele acordurilor de la Locarno, acorduri care pentru Germania aduceau avantajul diminorilor sancțiunilor, pregătea intrarea în Liga Națiunilor și spre deosebire de Versailles avea proprii membrii care să decidă pentru ea, în timp ce pentru Polonia se anunțase a fi un real dezastru. Aspirația acesteia la statutul de mare putere europeană se lovea de a celorlalte mari puteri care se și îndoiau de valoarea și utilitatea Poloniei. Tocmai datorită acestor motive la care se adaugă nerespectarea Sistemului de la Versailles, deciziile în defavoarea ei ca cele prin care avea să revină la frontierele sale etnice sub presiunea combinată a Germaniei cu U.R.S.S., la care se adaugă cea britanică și acordul tacit al Franței, duc la tendința Poloniei de realizare a unui Locarno Oriental[8].
Tratatul de la Locarno a fost realizat în defavoarea Poloniei, și nu numai, dar a adus beneficii Germaniei. Teama Poloniei era justificată și împărtășită și de restul țărtilor mai mici. Pentru Polonia Locarno nu a dus decât la slăbirea, și neîncrederea în alianța cu Franța.
[1] Gh. Buzatu, Marusia Cirstea, Europa în Balanța Forțelor, Editura Mica Valahie, București, 2008, p.85.
[2] Em. Bold, I.Ciupercă, Europa în derivă, Editura Demiurg, Iași, 2001, p. 58-61
[3] N.Z.Lupu, Gustav Stresemann 1878-1929, în „ Diplomați iluștri”, vol.III, Editura Politică, București 1973, p.401.
[4] Mihaela Denisa Liușnea, România și încercări de constituire a unui Locarno-Oriental, Cartea Universitară, București, 2005, p. 20.
[5] Stela Cheptea, Marusia Cirstea, Horia Dumitrescu, Istorie și societate vol.II., Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 178.
[6] I.Ciupercă, Locarno Oriental.Semnificația unui eșec (1925-1936), Editura Academia de Științe Sociale și Politice a României, 1987, p. 211.
[7] Stela Cheptea, et.al., op.cit., p. 179.
[8] I.Ciupercă, op. cit., p.214.
12 octombrie 2011 la 07:48
Foarte interesant!
12 octombrie 2011 la 11:10
Multumesc!Astept si eventuale sugestii si sper sa reusesc sa public si noi articole