articol realizat de Munteanu Adrian Alin
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți români continuau să trăiască în afara granițelor Principatelor Unite și ale Regatului României. Principalul țel al liderilor români din Transilvania din acea perioadă a fost autonomia politică. Acesta a fost motivul lor de adunare în timpul Revoluției de la 1848. Autonomia Transilvaniei a reprezentat astfel problema centrală la toate adunările politice românești între 1869 și 1890 [1].
Anii 1892-1894 au adus în atenția cercurilor politice și a opiniei publice engleze o realitate mai puțin cunoscută aici ca și în alte state europene, situația de oprimare națională a românilor din cadrul Monarhiei Austro-Ungară. Dacă situația naționalităților din Imperiul Austro-Ungar era mai puțin cunoscută opiniei publice, nu același lucru se poate spune despre cercurile guvernamentale. Acestea erau foarte bine informate
prin rapoartele lui Sir Arthur Nicolson, consulul general al Angliei la Budapesta între 1888-1892. Acesta era bine cunoscut în lumea diplomatică britanică și internațională datorită lungii sale cariere diplomatice, dar și fiului său, Harold Nicolson, și el diplomat, care i-a consacrat un studiu biografic[2].
prin rapoartele lui Sir Arthur Nicolson, consulul general al Angliei la Budapesta între 1888-1892. Acesta era bine cunoscut în lumea diplomatică britanică și internațională datorită lungii sale cariere diplomatice, dar și fiului său, Harold Nicolson, și el diplomat, care i-a consacrat un studiu biografic[2].
Nicolson a redactat un raport în luna mai a anului 1891 intitulat “Despre situația politică a Transilvaniei ”, ce s-a bazat pe o documentare temeinică în urma unei călătorii în Croația și Transilvania. Încheiat la 25 mai 1891, a fost înaintat de ambasadorul de la Viena, către Foreign Office la 29 mai. Raportul începea cu câteva considerații introductive privind poziția geografică a țării, mărimea teritoriului, numărul populației pe naționalități. Românii erau prezentați ca “un factor important și puternic în dezvoltarea viitoare a monarhiei ungare”. Nicolson sublinia faptul că Dieta maghiară de la Cluj a forțat la 1848 declarația în favoarea uniunii cu Ungaria. Partea a doua din raport era consacrată situației românilor sub administrația maghiară. Următoarele constatări preced această a doua parte : “În timpul călătoriei pe care am făcut-o de curând în Transilvania, am aflat în toate păturile intelectuale ale românilor un sentiment foarte răspândit de nemulțumire, întemeiată pe plângeri mai serioase și mai precise decât cele care există la naționalitățile sârbă și croată, și cărora li s-a dat expresie și formă într-un sistem de opoziție bine organizat. Mai mult - și aceasta este caracteristic pentru situația din Transilvania - , în România există nu numai o simpatie exprimată deschis față de nedreptățile îndurate de frații lor, ci în ultima vreme acolo au fost adoptate și măsuri pentru a le veni în ajutor ”[3].
Cu un an înainte de declanșarea mișcării memorandiste, Nicolson a prezentat starea de nemulțumire a naționalităților nemaghiare, români, croați, sloveni. Călătoria sa în Transilvania a dus la observarea pericolului unei dezintegrări și decăderi a imperiului dualist. El a motivat acest fapt prin lipsa toleranței venite din partea clasei politice maghiare[4]. Guvernul britanic vedea în frământările din cadrul Imperiului austro-ungar slăbirea poziției acesteia din urmă în sud-estul Europei. Aceasta reprezenta un motiv de îngrijorare în persepectiva unui posibil conflict cu Rusia.
Preocupat de situația politică a românilor transilvăneni și a consecințelor ce poate să le aibă politica guvernului maghiar față de aceștia, a fost lordul Edmund Fitzmaurice, fost sub-secretar de stat la Foreign Oficce (1882-1885) în guvernarea liberală. El a publicat în 1890 o serie de articole în Pall Mall Gazette dedicate situației politice din Europa Centrală, semnalând că “atâta timp cât ungurii vor duce o politică brutală și violentă în ceea ce-i privește pe românii transilvăneni, nu poate fi vorba de un atașament sincer cu asentimentul maselor populare din România față de Tripla Alianță ”.
Lordul Fitzmaurice vedea în “atitudinea provocatoare a minorității maghiare contra românilor” pericolul unor tulburări periculoase pentru Tripla Alianță și pacea europeană [5]. Astfel anul 1891 înregistrează din două direcții diferite, două reacții britanice favorabile pozițiilor românești. De o parte constatările confidențiale, ale consulului britanic, comunicate pe cale diplomatică, și de alta opiniile și comentariile încredințate presei de lordul Fitzmaurice.
În cadrul acțiunii studenților români de a face cunoscute în principalele state europene situația românilor transilvăneni și aspirațiile lor, s-a înscris și trimiterea în primăvara anului 1891, prin grija lui Stroie Brătianu, președintele secției de la Paris a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, a Memoriului studenților universitari români privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, în versiunea franceză, lui Gladstone[6]. Deși aflat la o vârstă înaintată, Gladstone conducea partidul liberal aflat în acel moment în opoziție. Hotărârea de a i se prezenta acest memoriu a fost luată în urma faptului că Gladstone era cunoscut pentru simpatia manifestată față de cauza românească, sprijinind Unirea Principatelor, și pentru susținerea libertății națiunilor asuprite[7]. Acest fapt reiese și din răspunsul său la primirea broșurii :
“ Ca unul care cu 35 de ani în urmă am făcut tot ce mi-a stat în putință să favorizez prosperitatea românilor, sprijinind Unirea Principatelor Dunărene, vă pot asigura că port și acum interes pentru prosperitatea lor și, la întoarcerea mea la Londra, sper să parcurg cu interes broșura pe care ați fost atât de îndatoritori să mi-o trimiteți. Al Dvoastră... W.E. Gladstone”[8].
Reacția lui Gladstone nu a fost însă cea sperată de studenții români. Zece zile mai târziu, în urma lecturării care îi edificase faptul că era vorba de o cauză cu spectru mai larg decât “moldo-valahii”, de la 1856, și care stânjenea atunci politica gladstoniană, continentală, reacția sa a fost alta. Întro scrisoare particulară adresată lui Stuart Rendel, parlamentar prin intermediul căruia a receptat memoriul, Gladstone mărturisea ca a citit “cu foarte mare durere și cu nu mai puțină perplexitate broșura pe care mi-ai trimis-o despre starea românilor din Ungaria. Durere, de a afla că un astfel de tratament poate exista; perplexitate, considerând cum poate fi suportat el de către un popor care se bucură de drepturi constituționale și legale, care se distinge prin unitate și caracterul său compact, care formează unul din grupurile naționalităților subordonate ce împreună constituie o foarte mare majoritate a populației țării. Maghiarii trebuie să posede o putere magică pentru a menține o situație ca cea descrisă.
Expunerea este făcută ex parte și e de presupus că și de cealaltă parte trebuie să fie ceva de spus ”[9].
Rezultatul era deci că Gladstone nu va lua o atitudine publică favorabilă cauzei românești, deși a primit ulterior și textul în limba engleză al Replicei redactate de studenții români din Ungaria și Transilvania (1892) .
Rapoartele trimise de reprezentanții Angliei la București au oferit numeroase informații despre atitudinea ofocialităților de la București și reacțiile opiniei publice față de evenimentele din Transilvania. Manifestațiile inițiate de Comitetul național studențesc și de Liga pentru unitatea culturală pentru a protesta împotriva persecutării românilor din Transilvania și a exprima solidaritate cu mișcarea memorandistă au fost relatate în rapoartele din vara anului 1892. “În ciuda caracterului moderat și reținut al acestei manifestații, sunt informat –raporta secretarul Legației engleze de la București- că în rândurile populației din București se manifestă un puternic sentiment anti-maghiar și există temerea, judecând după evenimentele din trecut, că se vor produce cu certitudine acte de violență în Transilvania”[10].
În decembrie 1893 –ianuarie 1894 este trimis de către guvernul englez C. FitzGerald în Transilvania[11]. Aceasta era recunoscut ca un bun jurnalist și cunoscător al Chestiunii Orientale. El a fost însărcinat de Gladstone și Rosbery să întreprindă această călătorie prin Ardeal și România pentru afla pe baza cercetărilor personale ce fel de legătură există între chestiunea românilor din Transilvania și Tripla Alianță, și care ar fi poziția românilor în cazul unui război pornit de Rusia[12].
FitzGerald s-a arătat a fi un susținător al cauzei românilor din Transilvania. Simpatia sa provenea din participarea la o cauză asemănătoare, a emancipării irlandezilor, el fiind irlandez de origine și un convins susținător al autonomiei Irlandei.
La începutul anului 1894 urma să aibă loc la Cluj procesul memorandiștilor. Ales în octombrie 1892, George Moroianu, ca președinte al secției din Paris a Ligii Culturale, în locul lui Stroe Brătianu (decedat), a luat inițiativa să meargă la Londra. Scopul misiunii sale era de a atrage atenția oamenilor politici și presei engleze asupra procesului. Este primit, în ianuarie 1894, de prim-ministrul britanic, lordul Gladstone.
Tot în aceastã lună lordul E. G. Fitzmaurice, diplomat și om politic, îi acordă un interviu în care condamnă „ politica strâmtă și egoistă a ungurilor față de români și fațã de celelalte naționalități nemaghiare din Ungaria“, publicat la 22 ianuarie 1894 în „L’Indépendence Belge“ de la Bruxelles. În Anglia Moroianu este primit și de lordul James Boyce, ministru de externe și fost ambasador al guvernului britanic în S.U.A., care, ca bun cunoscător al realităților românești, și-a exprimat, în cadrul întrevederii, părerea că tactica pasivistă a P.N.R. nu este cea mai potrivită pentru ca românii ardeleni să-și obțină drepturile politice și naționale. La 5 martie 1894 Colegiul St. John’s din Oxford organizează un miting de susținere a luptei naționale a românilor ardeleni, sub patronajul profesorului W.R. Morfill care în discursul său a condamnat tendințele de maghiarizare ale guvernului ungar și a făcut un apel la simpatia compatrioților săi față de cauza românească . La miting au participat numeroși profesori și studenți englezi, alături de care s-au aflat G. Moroianu și fiul lui Ion Ghica, Dimitire I.Ghica care au pledat pentru drepturile românilor din Transilvania. Argumentele din discursul lui D.I. Ghica au fost expuse și în articolul “Românii din Transilvania” publicat în The Pall Mall Gazette, în care a arătat că “Românii din Transilvania nu sunt exagerați, ei nu sunt nici iredentiști. Tot ceea ce cer ei este dreptul de a trăi respectați și tratați după merit, pe propriul lor pământ, pe acel pământ pe care și-au vărsat atât de des sângele în interesul Imperiului austro-ungar” [13].
La București, începând cu 6 mai, Liga culturală a organizat în preajma începerii procesului de la Cluj, un program de manifestări care să exprime solidaritatea cu fruntașii românilor transilvăneni și protestul față de acțiunea guvenului maghiar. Procesul memorandiștilor, început în luna mai 1894 la Cluj nu a beneficiat de o prezentare mai amplă în presa engleză, comparativ cu cea franceză. Eforturile Ligii culturale de a creea un curent favorabil în cercurile politice sau în presa engleză au avut rezultate modeste. Acest lucru s-a datorat pe de o parte faptului că după scurta guvernare liberală (18 august 1892 – 3 martie 1894) a urmat cabinetul conservator condus de Salisbury, ce se arăta mult mai puțin preocupat de problemele naționale din Imperiul austro-ungar. Pe de altă parte, se constată în anii următori lipsa unor acțiuni de a face mai bine cunoscute problemele și aspirațiile românești în Anglia .
[1] Gelu Neamțu, et al,, Istoria României.Transilvania, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, p.425.
[2] H.S. Watson, R.W. Seton-Watson și românii 1906-1920, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 19.
[3] Arhivele Naționale, Microfilme Anglia, r. 253., P.R.O.F.O. 800/336, f. 333-334. Sir A. Nicolson către Sir A. Paget, Budapesta, din 11 octombrie 1889 .
[4] Ibidem.
[5] H.S. Watson, op. cit., p. 23.
[6] Ibidem.
[7] Ileana Bulz, op. cit., p. 104.
[8] H.S. Watson, op. cit., p. 24.
[9] Ibidem.
[10] Arhivele Naționale, Microfilme Anglia, r. 171, P.R.O.F.O. 104/96, f.52-53, Vanisttard către Salisbury, 22 iunie 1892 .
[11] H.S. Watson, op. cit., p. 25-26.
[12] Anglia era îngrijorată de alianța franco-rusă, fapt pentru care îndemna la o împăcare româno-maghiară spre a se evita alianța uneia din cele două cu Rusia.
[13] George Moroianu, Legăturile noastre cu Anglia-Scurtă privire asupra propagandei noastre în Englitera din trecutul îndepărtat până astăzi, Editura Națională, Cluj, 1923, p. 14.
0 Response to " Anglia şi problema drepturilor românilor din Transilvania "
Trimiteți un comentariu