Istoria Marii Britanii și a Imperiului ei este una colorată și Foreign Office-ul, mai mult ca oricare altă instituție, a scris acea istorie prin politica externă dusă de miniștrii săi (foreign secretaries) precum Salisbury, Grey sau Palmerston.
Foreign Office-ul este o instituție extrem de importantă a guvernului Britanic. În mod tradițional munca sa a fost desfășurată în spatele ușilor închise[1]. În prezent instituția reprezintă Ministerul britanic de Externe ( Foreign & Commonwealth Office), "FCO" sau "Foreign Office" pe scurt, și este responsabilă de promovarea intereselor britanice de peste mări şi sprijinirea cetăţenilor şi a întreprinderilor britanice din întreaga lume.
Este necesar să subliniem faptul că această instituție a fost înființată în urma dorinței și a politicii interne de a menține Insulele Britanice unite sau cel puțin la fel de strâns unite în circumstanțele permise. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm evenimentele ce au influențat apariția acesteia.
În urma morții reginei Elisabeta I în anul 1603 a urmat la tron Iacob I (James VI rege al Scoției) ca rege al Angliei și Irlandei realizându-se astfel unirea Angliei cu Scoția. Unirea a fost mai mult una geografică decât politică datorită greutăților întimpinate de Iacob I în îndeplinirea obiectivelor în Anglia[2]. În timp ce Spania a intrat într-o perioadă de declin sub Filip al III-lea și Filip al IV-lea, Stuarții și-au consolidat puterea în stat, fapt ce a determinat tensiuni politice și religioase ce au dus la izbucnirea războiului civil în 1642 . Acesta a dus la procesul și execuția lui Carol I și exilul fiului acestuia, Carol al II-lea în 1649. Monarhia a fost înlocuită de Republică (Commonwealth) de către Oliver Cromwell tot în anul 1649. Acesta și-a însușit titlul de Lord Protector și a încercat să atragă Scoția și Irlanda oferindu-le locuri în parlament și o reformă socială. Apelul la titlul de Lord Protector de către Cromwell reprezintă o soluție de mijloc, forma republicană nu corespundea cu tradiția și mentalitatea britanică, iar titlul de rege nu putea fi acordat unui om care neaparținând unei familii dominatoare, nu beneficia de consacrare divină. Deși în urma Legii Uniunii din 1707 Anglia se unește de drept cu Scoția și abia în 1801 cu Irlanda puterea Coroanei a continuat să se centralizeze în Londra. În același timp interesele britanice și comerțul de peste mări au fost favorizate de Commonwealth-ul lui Cromwell[3].
Când monarhia Stuarților a fost restaurată în anul 1660, statul britanic se afla într-o poziție puternică pentru a-și afirma puterea pe plan internațional și să-și consolideze imperiul de peste mări.
Diplomația europeană modernă a început să apară în timpul secolelor XV-XVI. În Franța, Anglia și Spania au fost numiți “miniștri” a căror responsabilități includeau administrarea afacerilor externe. Epoca Renașterii a dat un impuls sistemelor eficinte de administrare și a determinat statele să fie în pas cu activitățile vecinilor. Astfel au apărut secretariate ale diplomaților rezidenți ce pot fi văzute ca predecesoarele ambasadelor moderne. Franța a fost primul stat european ce a înființat un Minister de Externe modern în 1626. Aceasta a fost urmată de Rusia care prin Petru cel Mare înființează în anul 1720 Institutul de Afaceri Externe și de Prusia iar mai târziu Marea Britanie[4].
Începând cu secolul al XVII-lea a intrat în uz practica de a avea două Ministere fiecare avand responsabilități atât pentru afacerile interne cât și externe. Începând cu anul 1640 responsabilitățile lor externe au fost divizate în aproximativ două sfere geografice, de Nord și Sud care corespund aproximativ împărțirii Europei în state catolice și protestante în Războiul de Treizeci de Ani. Departamentul de Nord a acoperit Sfântul Imperiu Roman, Olanda, Scandinavia, Polonia, Rusia, sudul Franței și Turcia. Aceste două departamente au fost unite, printre altele, au împărțit aceleași arhive sub un Keeper of the Papers (păstrător al documentelor). Departamentul de Sud se ocupa de relațiile cu Irlanda și America, afacerii cu Franța, Spania, Italia, Portugalia și Elveția.
Acestea s-au despărțit în urma “dezastrului” din America când Marea Britanie a recunoscut independența Statelor Unite ale Americii. În urma reformelor administrative din 1782 Departamentul de Nord a devenit Foreign Office (Ministerul de Externe) și Departamentul de Sud Home Office dar având și responsabilități față de colonii.
Charles James Fox a fost primul Minnistru de Externe britanic și l-a avut drept Sub-secretar pe ramaturgul Richard Brinsley Sheridan. Pentru a controla încontinuare vastele posesii și rolul Marii Britanii în lume , Fox și Sheridan au fost asistați de un personal de douăsprezece. Personalul era compus din un al doilea Sub-secretar, Grefier șef și alți șapte grefieri , doi Chamber Keepers[5] și asistentul lor precum și o menajeră. În 1782-1783 costul total al unităţii era de £ 14,178, din care peste o treime a reprezentat salariul Ministrului de Externe. Foreign Office-ul era reprezentat peste hotare de o mică rețea de diplomați cu 21 de misiuni în 1785 doar trei ( Paris, Madrid și Constantinopol) fiind conduse de ambasadori[6].
Până în 1840 personalul de la Foreign Office s-a mărit ajungând de la 12 de la fondarea sa din 1782 la 30 de funcționari în Londra și 78 de diplomați . Majoritatea diplomaților lucrau în legații. La acea vreme Marea Britanie avea doar două misiuni de peste mări clasificate ca “ambasade complete” , la Paris și la Constantinopol. Aceste date reprezintă doar o mică parte din numărul de oameni angajați în conducerea afacerilor și intereselor Marii Britanii[7].
Ministrului de Război i-a fost încredințată resposabilitatea problemelor din colonii în anul 1801 și doar când în 1854 a fost creat un nou minister a apărut Ministerul Coloniilor. Responsabilitatea pentru problemele Indiei au trecut de la East Indian Company[8] și Indian Board of Control la noul India Office în 1858. Până la sfârşitul anilor 1860 personalul din Ministerul de Externe a crescut la aproximativ 60 și existau 5 ambasade și 19 ambasadori peste mări.
În anul 1855 Civil Service Commissioners a solicitat Foreign Office-ului să introducă reguli de admitere la Minister cât și la Serviciul Diplomatic. Edmund Hammond, Subsecretar permanent, a răspuns că anumite considerații vor fi luate în vedere cum ar fi “dacă familia candidatului locuiește în oraș sau nu, pentru că nu este de dorit ca un tânăr sub douăzeci de ani să fie numit grefier al Foreign Office-ului fără ca familia sa să aibă o casă în metropolă.” Hamond a continuat: “Munca pe care trebuie să o depună un grefier al Ministerului de Externe este mare și necesită lucru până la ore târzii. Ministerul de Externe le cere grefierilor mari sacrificii de timp, de comfort și de distracții”. El a concluzionat “Un candidat ar trebui să poată scrie cu o mană bună și îndrăzneață, formând fiecare literă distinct, să scrie rapid și corect, fie în engleză sau franceză dictată, să cunoască limba franceză bine... și să facă o scurtă expunere corectă și clară sau abstractă de orice set de documente puse în mainile sale ”.
Examenele de admitere au fost introduse în mod corespunzător anul următor și în 1892 examenele pentru aceste servicii separate au devenit identice. Dar candidații pentru cele două servicii au fost evaluații în continuare separat, și până în 1919 candidații ce aspirau la funcția de diplomați trebuiau să aibă un venit propriu de £ 400 pe an. În plus, solicitanții pentru ambele servicii trebuiau să fie numiți de către secretarul de externe.
În timpul secolului al XIX-lea, afacerile Ministerului britanic de Externe au fost controlate, în principal, de cinci oameni de stat englez Canning, Palmerston, Gladstone, Disraeli, şi Lord Salisbury[9].
În cartea sa Old diplomacy and new,1876-1922, Aubrey Leo Kennedy afirma faptul că diplomaţia este o afacere pe termen lung și că diplomația Marii Britanii reprezintă, pentru bine sau spre rău, cea mai mare forţă politică din lume[10]. Cert este faptul că Foreign Office-ul a fost una dintre cele mai importante și influente instituții moderne a Marii Britanii care a reușit să își lase amprenta nu numai asupra istoriei britanice cât și asupra istoriei Europei.
[1] Anthony Seldon, The Foreign Office-An illustrated history of the place and its people, HarperCollinsIllustrated, London, 2000, p. 1.
[2] Montagu Burrows, The History of the Foreign Policy of Great Britain, Putnam’s Sons, New York, W. Blackwood & Sons, Edinburgh and London, 1895, p. 18.
[3] Anthony Seldon, op cit., p. 12.
[5] Funcția de Office sau Chamber Keeper a apărut în septembrie 1667. Titularul acestei funcții era superiorul ofițerilor Trezoreriei statului și era responsabil pentru custodia clădirii și furnizarea de obicei a mijloacelor de subzistență.
[6] Anthony Seldon, op cit., p.15.
[8] East Indian Company a fost înființată în anul 1600 cu scopul de a realiza comerț direct cu furnizorii de mirodenii din estul Indiei (Indonezia)
[9] G.P. Gooch, J. H.B. Masterman, A century of British Foreign Policy, George Allen &Unwin, LTD., London, 1917, pag. 1.
0 Response to " Foreign Office-o instituția modernă ce a scris istorie "
Trimiteți un comentariu