articol realizat de Munteanu Adrian Alin
Conceptul de globalizare își găsește astăzi expresia în toate limbile de circulație ale lumii lipsindu-i însă o definiție universal acceptată și exactă. Este tot mai evident faptul că lumea se îndreaptă spre globalizare, spre o lume văzută ca o unitate la nivel planetar a unor identități și care va funcționa cu norme și standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internațional, cu deosebire socio-economic, la nivel macrostructural, în funcție de resursele proprii și de capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca egal, suveran și independent [1].
Globalizarea este o idee a cărei timp a sosit, o idee grandioasă care cuprinde absolut totul, de la piețele financiare la Internet, dar care aduce cu sine o teamă provocată de transformările rapide care se petrec într-un spațiu social comun, sub incidența forțelor economice și tehnologice, și de faptul că evoluțiile dintr-o regiune a lumii pot avea consecințe profunde asupra indivizilor și comunităților din altă parte a globului[2]. Pentru mulți, globalizarea este asociată și cu un sentiment de fatalism și de insecuritate, în sensul că scara schimbărilor economice și politice contemporane pare să depășească posibilitatea guvernelor naționale ori a cetățenilor de a controla, contesta sau de a se opune acestor schimbări[3].
Motivul pentru care nu există o definiție într-o formă universală acceptată este dat de faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe atingând domenii diverse ale societății. Ea poate să apară sub diverse forme ca o ideologie, o strategie, un fenomen, sau toate la un loc. La modul generic ea semnifică procesul de extindere a activităților sociale, economice și politice peste granițele nationale sau regionale, astfel încât evenimentele sau deciziile ce apar într-o anumită regiune a lumii să influențeze viața și semnificația celor din altă zonă a mapamondului.
Dimensiunea cea mai dinamică de manifestare a procesului de globalizare pare a fi aceea a globalizării financiare, care poate fi considerată structura de rezistență sau coloana vertebrală a sistemului economiei globale, fapt dovedit și de faptul că aceasta apare în presa de zi cu zi aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc (creșterea enormă a comerțului și a investițiilor directe, globalizarea piețelor, financiare, producție integrată la nivel trans-național, corporații trans-naționale, competiție la nivel local).
“Globalizarea economică și financiară este adesea percepută ca fiind cauzatoare de constrângeri puternice în probleme de politică economică ale guvernelor naționale, limitând suveranitatea economică a statelor.”[4]
Politica economică internațională contemporană este caracterizată de aspecte fără precedent: produse multinaționale, fluxuri financiare între țări, schimburi internaționale. Această politică economică este contracarată de conflicte politice între indivizi, grupuri, clase sociale și țări. Contradicția dintre integrarea economică în creștere și bunăstarea pe care o produce, pe de-o parte, și dorința de control politic și autonomie națională, pe de altă parte, caracterizează perioada contemporană[5].
Dacă ar fi să ne raportăm la caracterul dual al oricărei economii, economia reală ( de bunuri și servicii) și economie financiară (a banilor și activelor financiare), putem spune că puterea crescândă a finanțelor internaționale este una din trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale contemporane. În această direcție globalizarea a fost mai accentuată decât în ceea ce privește schimburile de bunuri și servicii, domeniul financiar fiind domeniul cel mai dinamic, cu cea mai importantă evoluție structurală și instituțională.
Elementul definitoriu al evoluției activității financiare din ultimele decenii vizează o detașare a fluxurilor financiare de spațiul teritorial național, în strânsă legătură cu liberalizarea comerțului, expansiunea corporațiilor transnaționale și circulația forței de muncă. Fluxurile financiare ilustrează mișcările financiare între țări. Acestea se explică prin necesitatea schimburilor de produse și servicii, de investiții sau de mișcări de capital bazate pe prețuri. Pentru orice țară, oricare din aceste operațiuni reprezintă un dezechilibru dacă nu este compensată din sens invers. Această compensație se traduce în mod convențional în balanța de plăți, deficitul este excedentul alteia[6].
Principala trăsătură a globalizării financiare este decongestionarea legislativă sau dereglementarea, care constă în abolirea treptată a reglementărilor privitoare la schimburi, în ideea de a facilita circulația internațională a capitalului. Prin curentul de liberalizare a reglementărilor se urmărește încurajarea dezvoltării concurenței în domeniul financiar în beneficiul participanților pe piață, în condițiile în care reglementările excesive pot acționa ca bariere la intrarea pe piețele financiare reducând concurența. O altă trăsătură a globalizării financiare este dezintermedierea bancară în circuitul finanțării. Dezintermedierea poate fi descrisă ca o evoluție de ordin tehnic și se referă la recursul direct al operatorilor la piețele financiare, adică utilizarea unui mecanism de finanțare directă în detrimentul finanțării indirecte[7], pentru efectuarea operațiunilor de plasament și de împrumut. Cu alte cuvinte, este vorba despre trecerea de la un sistem economic în care intermediarii financiari (băncile) reprezentau circuittul principal de finanțare, de la unul de piață, finanțarea realizându-se preponderent prin contactul direct între deținătorii de fonduri și solicitanți[8].
Globalizarea acoperă și aspectul schimbării structurii piețelor financiare, deoarece presupune pe lângă deschiderea economiilor naționale și eliminarea din cadrul acestora a barierelor care separă diferitele compartimente ale pieței financiare. Mai precis are loc o decompartimentare a lor, stabilindu-se punți de legătură între piața monetară, cea de capital și cea a asigurărilor.
Putem afirma faptul că globalizarea financiară prevede realizarea unei piețe financiare globale, a unui sistem financiar global, a carui apariție și dezvoltare se bazează pe fenomenul de dereglementare a piețelor financiare naționale, pe apariția și dezvoltarea unor noi instrumente financiare și pe expansiunea băncilor și a altor instituții financiare internaționale. Globalizarea financiară presupune creșterea fluxurilor financiare de capital proces a cărui mărime poate fi exprimată în funcție de gradul de deschidere a piețelor financiare naționale, de nivelul de angrenare financiară și de gradul de integrare financiară.
Globalizarea reprezintă o direcție esențială a dezvoltării contemporane, un adevărat test pentru stat, pentru societatea contemporană în general, o probă a disponibilității lor de a participa la modelarea viitorului într-o viziune activă. Practica relațiilor economice internaționale se concretizează prin încadrarea raporturilor între state și chiar dintre societăți prin instituții economice internaționale. Aceste instituții fie ele mondiale, regionale sau subregionale au cunoscut o expansiune nemaiîntâlnită după cel de-al doilea război mondial și joacă un rol important în cadrul cooperării internaționale în special în domeniul financiar și monetar[9].
În ansamblul relațiilor monetare și financiare internaționale, Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) ocupă un loc central.
Fondul Monetar Internațional reprezintă o organizație internațională din candrul Națiunilor Unite creată pe baza acordului Conferinței Monetare și Financiare desfășurată în perioada 1-22 iulie 1944 la Bretton Woods care a constituit unul dintre momentele istorice importante ale activității economice care a marcat evoluția sistemului instituțiilor financiare internaționale[10]. Fondul Monetar Internațional a fost înființat oficial la data de 27 decembrie 1945, în momentul în care 29 de țări au semnat și ratificat acordul de la Bretton Woods și a început să funcționeze la 1 martie 1947[11].
La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost instituit etalonul aur-devize, în cadrul căruia, rolul de etalon, de principală monedă de rezervă și plată i-a revenit dolarului. Desemnarea dolarului ca etalon s-a facut avându-se în vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur care erau în funcție la acea dată. În aceste condiții, s-a renunțat la propunerile de monede făcute de către Keynes și White (bancor și unitas), optându-se pentru punerea în circulație a unei monede internaționale, Drept Special de Tragere, (DST) emisă de organismul nou creat în sistem, Fondul Monetar Internațional, (FMI), având în vedere mecanismele monetare ulterioare mai favorabile acesteia.
Statutul Fondului Monetar Internațional, adoptat la 22 iulie 1944 de către cele 45 de state participante la Conferința Monetară și Financiară Internațională de la Bretton Woods, stabilește în mod clar deplina personalitate juridică a organismului creat, constituit dintr-un sistem de organisme de conducere, având buget propriu și un mecanism procedural de decizie constituit în baza propriului statut[12].
În perioada 1945-1971, Statele care au aderat la Fondul Monetar Internațional s-au angajat să mențină paritatea monedelor proprii (valoarea în dolari a acestora, iar în cazul S.U.A. valoarea în aur a dolarului) la un nivel fix care putea fi modificată doar în momentul în care se impunea corectarea unui dezechilibru financiar al unei balanțe de plăți, situație posibilă doar cu acordul Fondului Monetar Internațional. Măsura a rămas valabilă până în anul 1971.
În anul 1971, o dată cu suspendarea de către Statele Unite ale Americii a convertibilității în aur a dolarului și a rezervelor în dolari deținute de către alte state, s-a renunțat și la funcționarea sistemului ratei de schimb.
Statutul Fondului Monetar Internațional conține și reglementări care vizează elemente fundamentale cum sunt stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun, convertibilitatea monetară și libertatea plăților curente. Statutul revizuit al FMI prevede o supraveghere fermă a politicilor de schimb monetar în ţările membre şi adoptarea principiilor specifice după care să se ghideze statele în acest sens. Acest mandat este îndeplinit prin studierea problemelor monetare internaţionale şi analiza atentă a tuturor aspectelor sistemului de schimb. Supravegherea monetară mondială are drept obiectiv favorizarea unei creşteri echilibrate a comerţului internaţional şi instaurarea unui sistem de cursuri de schimb stabil şi ordonat. În plan naţional, supravegherea încurajează adoptarea de politici economice compatibile cu obligaţiile statutare ale membrilor , din care să rezulte o creştere neinflaţionistă și durabilă. Supravegherea va conduce la identificarea promptă a problemelor de soluţionat şi luarea de măsuri în consecinţă.
În perioada 1973-1990 se renunță la etalonul aur-devize în urma modificărilor statutului efectuate în anul 1978, modificări care vizau eliminarea aurului din funcția de etalon al cursurilor valutare, anularea prețului oficial al aurului și renunțarea la obligația de a efectua plăți în aur de către Fondul Monetar Internațional, vânzarea unei părți din 1/6 din stocul de aur al Fondului Monetar Internațional, restituirea unei alte șesimi din stocul de aur către țările membre, libertatea țărilor membre de a alege politicile cursului de schimb, susținerea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de activ de rezervă, modificarea tehnicii de evaluare, autorizarea unor operații cu Drepturi Speciale de Tragere, înlocuirea plăților obligatorii cu aur ale țărilor membre către Fondul Monetar Internațional cu plățile în Drepturi Speciale de Tragere. Perioada este marcată de fazele cincinale de pendulare a dolarului și de șocurile petroliere; construcția europeană este accelerată și sunt stimulate tendințele integraționiste la nivel internațional, au loc primele sincope ale sistemului monetar-financiar degenerate de crize de sistem, respectiv criza datoriilor (1982); în 1988 este consolidată reglementarea intermedierii financiare prin Acordul de la Basel, se pune problema contracarării riscurilor de lichiditate în creditate; blocul comunist intră în colaps iar țările central și est europene intră pe drumul tranziției[13].
Misiunile şi modul de acţiune ale Fondului Monetar Internaţional s-au modificat în funcţie de factorii care au exercitat influenţă în diferite perioade de timp. Modelele de acţiune ale Fondului Monetar Internaţional s-au modificat în funcţie de deficitele externe, de factorii care au contribuit la apariţia lor, de modalităţile de susţinere şi de influenţa exercitată asupra sistemului financiar internaţional.
„Modelul de asistenţă mutual care a fost fundamentat in întelegerea anglo-americană de la Bretton Woods, presupune ca Fondul Monetar Internaţional să asigure acces la resurse financiare țărilor care se confruntă cu dezechilibre ale balanței de plăti.”[14]
Modelul de intermediar financiar presupune ca Fondul Monetar Internațional își asumă misiunea de mediator între interesele creditorilor și debitorilor de pe plan internațional și cu participarea altor organisme internaționale ca băncile internaționale.
Ca model de agent de emisiune a unui activ monetar international este expresia deciziei Consiliului Guvernatorilor din anul 1969 de a emite Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont și de rezervă pentru a copleta lichiditatea internațională. F.M.I. realizează o ajustare a lichidității internaționale prin punerea la dispoziția țărilor membre fonduri sub formă de credite prin intermediul Drepturilor Speciale de Tragere[15].
În anii 70, în timpul crizei energetice când prețurile la petrol au crescut de 4 ori, fondul a ajutat țările importatoare de petrol printr-o “facilitate petrolieră”. Această facilitate a avut efect între 1974 și 1976 când F.M.I. a împrumutat de la țările exportatoare și de la cele puternice și a acordat împrumuturi țărilor importatoare pentru a-și regla deficitele ca urmare a exploziei de prețuri[16]. În 1974 a fost introdusă “facilitatea extinsă a fondului” pentru a asigura pe termen mediu membrilor cu probleme la balanța plăților datorate slăbiciunilor economice și care necesită reforme structurale pe termen lung. Perioada acordurilor extinse este de 3 ani cu posibilitatea extinderii la 4 ani. Kenya a fost prima țară care a beneficiat de acest tip de acord.
Deoarece F.M.I. are responsabilitatea gestionării ordinii monetare, în contextul globalizării, apare un alt mod de creditare, de ultimă instanță la nivel internațional. Creditorul de ultimă instanță își asumă misiunea să susțină lichiditatea internațională în condițiile influenței unor factori care ar putea duce la dezechilibrul balanțelor de plăți. Resursele Fondului Monetar Internațional sunt puse la dispoziția țărilor membre în mod uniform. Statutul menționeză faptul că resursele financiare se acordă în funcție de situația balanței de plăți externe a unei țări membre. Asistența financiară a Fondului Monetar Internațional sprijină membrii să corecteze dezechilibrele din balanțele de plăți.
În anii 80 F.M.I. a jucat un rol central în rezolvarea crizei datoriilor țărilor latino americane împreună cu comunitatea bancară internațională. F.M.I. a ajutat țările cu datorii să-și realizeze programe de stabilizare pe termen mediu cu banii proprii dar și cu fonduri atrase de la bănci comerciale și alte organizații internaționale. În 1989 a ajutat țările din centrul și estul Europei, zona baltică, Rusia precum și țări ale fostei Uniuni Sovietice pentru a-și transforma economiile din sistemul planificat în cel al economiei de piață.
Între anii 1994-1995 Mexic a suferit o puternică criză financiară. F.M.I. i-a acordat un imprumut de 17,8 miliarde de dolari și a introdus New Arrangements to Borrow. În 1996 împreună cu Banca Mondială au lansat “Inițiativa pentru țările sărace puternic îndatorate ” cu scopul de-a reduce datoriile țărilor celor mai sărace din lume la nivel acceptabil într-un interval cât mai scurt[17].
Pe timpul crizei financiare asiatice (1997-1998) a acordat fonduri care totalizau mai mult de 36 de miliarde de dolari Indoneziei, Coreei și Tailandei pentru ca acestea să realizeze reformele și a-și stabiliza economiile. În 1997 fondul a introdus facilitatea rezervei suplimentare pentru a ajuta țările care au nevoie de finanțare pe termen scurt[18].
Criza financiară şi economică mondială, care a început în 2007 a avut un impact profund asupra activităţii instituţiilor financiare internaţionale.
Înainte de declanşarea actualei crize economice şi financiare, în literatura de specialitate financiară a existat o dezbatere în curs de desfăşurare cu privire la rolul în declin al FMI într-o lume din ce în ce mai liberă în mişcarea de capital în cazul în care nevoile de finanţare a din ce în ce mai multor ţări în curs de dezvoltare au fost acoperite de pieţele de capital. Mulţi autori au sugerat că FMI şi-a pierdut relevanţa în ultimii ani. Activităţile sale de creditare s-au diminuat, iar rolul său în sistemul monetar internaţional este obscur. Unii autori au identificat trei mecanisme de transmitere a crizei financiare din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare: remitenţe, fluxurile de capital privat (volume şi costurile asociate acestor fluxuri) şi comerţ. La fel ca retragerile fluxurilor de capital privat din ţările în curs de dezvoltare în avans, necesitatea de asistenţa financiară este în creştere din nou. În acest context, FMI îşi recapătă rolul său cheie în furnizarea de asistenţă financiară condiţionată pentru ţările afectate de criza financiară globală.
Pe dată de 29 octombrie 2008, Fondul Monetar Internațional a aprobat crearea Facilității de Lichidități pe Termen Scurt (S.L.F), Potrivit FMI, scopul prezentei decizii este de a stabili "facilităţi mari, în avans, rambursarea rapidă a finanţării pe termen scurt. Mai multe elemente al Facilităţii de Lichidităţi Pe Termen Scurt - cum ar fi accesul limitat, şi perioada scurtă de rambursare, precum şi incapacitatea de a utiliza o bază limită de precauţie pentru potenţialii debitori, a fost desfiinţată în martie 2009[19].
Lipsa unei facilităţi de precauţie suficient de mare şi atractivă în împrumuturile FMI - a fost considerată o slăbiciune majoră în sistemul financiar global. Pentru a rezolva această problemă, FMI a stabilit în martie 2009 o nouă facilitate – Linia de Credit Flexibilă (FCL), care acordă accesul la sume mari de finanţare rapidă pentru economiile emergente de piaţă şi care se confruntă cu evenimente contagioase externe, din afara controlului lor[20].
Comparativ cu Facilitatea de Lichiditate pe Termen Scurt, Linia de Credit Flexibilă, este mai accesibilă în mai multe moduri. Potrivit FMI, flexibilitatea FCL include:
Asigură ţărilor în curs de dezvoltare acces mare şi un avans la resursele Fondului;
Linie de credit reînoibilă, care, la latitudinea ţării ar putea fi iniţial fie pentru o perioadă de şase luni, sau o perioadă de 12 luni, cu o revizuire de eligibilitate, după şase luni;
Perioadă de rambursare mai mare (3 ¼ până la 5 ani faţă de perioada maximă);
Uşurinţa privind accesul la resursele Fondului, care vor fi evaluate de la caz la caz.
De-a lungul anilor, F.M.I. a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite și "facilități", concepute astfel încât să răspundă nevoilor specifice fiecărei țări membre. Țările cu venituri reduse pot lua împrumuturi cu dobândă preferențială, prin Facilitatea de Creștere Economica și Reducere a Sărăciei (P.R.G.F.) și prin Facilitatea privind Șocurile Externe (E.S.F.). Împrumuturile nepreferențiale sunt în general de tipul Acordului Stand-by (S.B.A.), ocazional folosindu-se și Facilitatea Extinsă (E.F.F.), Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor (S.R.F.) și Facilitatea de Finanțare Compensatorie (C.F.F.). F.M.I. oferă și asistență financiară de urgență, pentru a susține refacerea economiilor în urma dezastrelor naturale și a conflictelor, uneori la dobânda preferențială. În cadrul Strategiei pe Termen Mediu, F.M.I. discută posibilitatea introducerii unui nou instrument de finanțare pentru economiile emergente, care rămân vulnerabile la șocurile externe, în ciuda politicilor interne solide. Acest instrument ar oferi finanțarea necesara menținerii încrederii și reducerii riscului de criză[21].
În 2008 şi 2009 creditarea a încetinit brusc din cauza constrângerilor de finanţare locale şi străine. Principalele surse de finanţare bancare externe (emiterea internaţionala de obligaţiuni, împrumuturi sindicalizate, de finanţare pentru creşterea copilului) au scăzut.
Pentru combaterea crizei economice și financiare pe 2 aprilie 2009 Grupul celor 20 de economii de top G-20 au convenit pentru a tripla capacitatea de creditare a F.M.I. de la 250 de miliarde de dolari la 750 de miliarde de dolari, pentru a dubla și suma pentru imprumuturile preferențiale pentru țările cu venituri mici.
În scopul de a-şi consolida rolul său de supraveghere, Fondul Monetar Internaţional şi-a anunţat noile sale priorităţi pentru controlul economiilor globale şi naţionale. În conformitate cu Declaraţia privind Priorităţile de Control, există:
· Priorităţi economice care arată principalele provocări la adresa stabilităţii externe cu care se confruntă membrii FMI;
· Priorităţi operaţionale care să identifice acţiunile concrete prin care FMI ar trebui să abordeze aceste provocări şi să ofere un punct de referinţă clar în a-şi monitoriza performanţa.
Priorităţi economice:
· Rezolvarea problemelor de pe piaţa financiară;
· Consolidarea sistemului financiar mondial;
· Adaptarea la schimbările brusce a preţurilor la materiile prime;
· Promovează Rezoluţia de Ordonanţă a dezechilibrelor globale.
Priorităţi operaţionale:
· Evaluarea riscurilor;
· Supravegherea sectorului financiar şi a legăturikor cu economia reală;
· Perspectivă multilaterală;
· Analiza ratelor de schimb şi a riscurilor de stabilitate externă.
Fondul Monetar Internațional asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Join Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţărilor membre. În acest scop, programul de bază include cursuri elementare, medii şi avansate despre programare şi politici financiare şi management macroeconomic, statistica balanţei de plăţi, operaţiuni monetare şi valutare, conturi naţionale şi statistici guvernamentale etc. Obiectivul de bază al acestor programe este calificarea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului.
De la înființarea sa și pană în prezent au survenit numeroase schimbari, astfel, chiar dacă F.M.I. a fost fondat pe convingerea că trebuie să se exercite presiuni asupra ţărilor pentru ca acestea să adopte politici economice mai expansioniste, în prezent furnizează fonduri numai dacă statele adoptă politici constând în reducerea deficitelor, creşterea impozitelor sau mărirea ratelor dobânzilor[22].
De-a lungul anilor, F.M.I. a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite și "facilități", concepute astfel încât să răspundă nevoilor specifice fiecărei țări membre. Țările cu venituri reduse pot lua împrumuturi cu dobândă preferențială, prin Facilitatea de Creștere Economica și Reducere a Sărăciei (P.R.G.F.) și prin Facilitatea privind Șocurile Externe (E.S.F.). Împrumuturile nepreferențiale sunt în general de tipul Acordului Stand-by (S.B.A.), ocazional folosindu-se și Facilitatea Extinsă (E.F.F.), Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor (S.R.F.) și Facilitatea de Finanțare Compensatorie (C.F.F.). F.M.I. oferă și asistență financiară de urgență, pentru a susține refacerea economiilor în urma dezastrelor naturale și a conflictelor, uneori la dobânda preferențială. În cadrul Strategiei pe Termen Mediu, F.M.I. discută posibilitatea introducerii unui nou instrument de finanțare pentru economiile emergente, care rămân vulnerabile la șocurile externe, în ciuda politicilor interne solide. Acest instrument ar oferi finanțarea necesara menținerii încrederii și reducerii riscului de criză[21].
În 2008 şi 2009 creditarea a încetinit brusc din cauza constrângerilor de finanţare locale şi străine. Principalele surse de finanţare bancare externe (emiterea internaţionala de obligaţiuni, împrumuturi sindicalizate, de finanţare pentru creşterea copilului) au scăzut.
Pentru combaterea crizei economice și financiare pe 2 aprilie 2009 Grupul celor 20 de economii de top G-20 au convenit pentru a tripla capacitatea de creditare a F.M.I. de la 250 de miliarde de dolari la 750 de miliarde de dolari, pentru a dubla și suma pentru imprumuturile preferențiale pentru țările cu venituri mici.
În scopul de a-şi consolida rolul său de supraveghere, Fondul Monetar Internaţional şi-a anunţat noile sale priorităţi pentru controlul economiilor globale şi naţionale. În conformitate cu Declaraţia privind Priorităţile de Control, există:
· Priorităţi economice care arată principalele provocări la adresa stabilităţii externe cu care se confruntă membrii FMI;
· Priorităţi operaţionale care să identifice acţiunile concrete prin care FMI ar trebui să abordeze aceste provocări şi să ofere un punct de referinţă clar în a-şi monitoriza performanţa.
Priorităţi economice:
· Rezolvarea problemelor de pe piaţa financiară;
· Consolidarea sistemului financiar mondial;
· Adaptarea la schimbările brusce a preţurilor la materiile prime;
· Promovează Rezoluţia de Ordonanţă a dezechilibrelor globale.
Priorităţi operaţionale:
· Evaluarea riscurilor;
· Supravegherea sectorului financiar şi a legăturikor cu economia reală;
· Perspectivă multilaterală;
· Analiza ratelor de schimb şi a riscurilor de stabilitate externă.
Fondul Monetar Internațional asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Join Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţărilor membre. În acest scop, programul de bază include cursuri elementare, medii şi avansate despre programare şi politici financiare şi management macroeconomic, statistica balanţei de plăţi, operaţiuni monetare şi valutare, conturi naţionale şi statistici guvernamentale etc. Obiectivul de bază al acestor programe este calificarea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului.
De la înființarea sa și pană în prezent au survenit numeroase schimbari, astfel, chiar dacă F.M.I. a fost fondat pe convingerea că trebuie să se exercite presiuni asupra ţărilor pentru ca acestea să adopte politici economice mai expansioniste, în prezent furnizează fonduri numai dacă statele adoptă politici constând în reducerea deficitelor, creşterea impozitelor sau mărirea ratelor dobânzilor[22].
[1] Globalizarea și identitatea națională Simpozion (2006, București), Lucrare îngrijită de Miliana Șerbu și Constantin Gheorghe, Editura Ministerului Administrației și Internelor, p.5.
[2] World Economic and Financial Surveys,World Economic Outlook- Slowing Growth, Rising Risks, September 2011, International Monetary Fund, p.16.
[3] Roxana Heteș-Gavra, Globalizarea financiară în economia contemporană, Editura Bastion, Timișoara, 2009, p. 23.
[4] Antoin Bouet, Globalisation et politiques economiques, Editura Economică, Paris, 1999.
[5] Natalia Negrea, Fenomenul Globalizării și implicațiile sale asupra societății, în Revista Transilvană de Științe Administrative, 2(14), 2005, p.89.
[6] Ibidem .
[7] Finanțarea indirectă se caracterizează prin faptul că băncile acordă o masă de credite foarte importantă, iar piețele financiare joacă un rol limitat. Întreprinderile cu capacitate și nevoie de finanțare nu se intâlnesc direct pe piață, ci trec printr-un intermediar (banca), care colectează fondurile disponibile și acordă pe această bază credite solicitanților.
[8] Roxana Heteș-Gavra, op.cit., p. 43.
[9] Viorel Matei, Instituții financiar-bancare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2005, p. 29-30.
[10] Petre Popeangă, Sisteme financiare și bancare internaționale, Editura Cartea Universitară, București, 2006, p.4.
[11] http://www.imf.org/external/about/histcoop.htm
[12] http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm.
[13] Popa Cătălin C., International Monetary- Financial System. Function and Institutional Structure, în Munich Personal RePEc Archive, Academia Navală “Mircea celhttp://www.blogger.com/post-create.g?blogID=5992564901990926987 Bătrân”, Constanța, 2008, p. 32.
[14] Voinea G, Instituţii financiar-bancare internaţionale, Iaşi 2009, pg.35
[15] Dumitru Nica, Titel Negru, Bănci Europene și Internaționale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006, p. 213.
[16] http://www.imf.org/external/about/histend.htm.
[17] http://www.imf.org/external/about/histcomm.htm
[18] Ibidem .
[19] http://www.imf.org/external/pp/longres.aspx?id=4300
[20] http://www.imf.org/external/np/exr/facts/fcl.htm.
[21] http://www.fmi.ro/index.php?programs&lg=ro.
[22] Viorel Matei, op. cit., p.110-112.
0 Response to " Mutaţii în activitatea Fondului Monetar Internațional în contextul globalizării financiare "
Trimiteți un comentariu