articol realizat de Munteanu Adrian Alin
De-a lungul timpului popoarele au încercat să găsească soluţii pentru a pune capăt sau preveni conflictele la nivel internaţional, precum şi a urmările lor devastatoare din punct de vedere economic, teritorial dar mai cu seamă umane. Însă aceste tentative de menţinere a calmului în sfera politică interstatală au fost sortite eşecului, lăsând loc unor alte conflicte din ce în ce mai puternice şi agresive.
Politica internă britanică a fost însă recunoscută pentru seninătatea sa remarcabilă fapt pentru care secolul al XIX-lea a marcat apogeul influenţei
britanice. Anglia era încrezătoare în forţele proprii fiind cea mai importantă naţiune industrială şi având o flotă (Royal Navy) care stăpânea mările. Când s-a ajuns la marile probleme ale secolului al XIX-lea, intervenţia sau neintervenţia, apărarea statu quo-ului sau cooperare la schimbare, politicienii britanici au refuzat să se supună dogmelor. Astfel au simpatizat cu ideea de independenţă a Greciei faţă de stăpânirea otomană în anii 1820, iar când Italia s-a ridicat împotriva stăpânirii habsburgice, în anii 1850, au manifestat simpatie dar nu au intervenit. Pentru a apăra echilibrul puterii, Marea Britanie nu a fost nici categoric intervenționistă, nici neintervenţionistă, stilul său fiind neîncetat pragmatic[1]. Chiar dacă guvernele britanice s-au schimbat mai des decât cele ale celorlalte puteri, nici una dintre figurile politice majore (Palmerstone, Gladstone şi Disraeli) nu s-a bucurat de mandate neîntrerupte, Anglia şi-a păstrat consecvenţa obiectivelor fapt ce îi permitea să exercite o influenţă decisivă în beneficiul liniştii din Europa. În 1890, termenul “splendida izolare” continua să caracterizeze politica externă britanică. Supuşii Coroanei se refereau la ţara lor ca fiind “volantul de echilibru” al Europei cu rolul de a descuraja toate tentativele de hegemonie ale coaliţiilor compuse din puterile continentale[2]. Însă, între anii 1890-1914, în politica externă engleză intervine o schimbare remarcabilă. Marea Britanie a trebuit să facă faţă declinului[3]. Uriaşa sa putere economică era comparabilă cu a Germaniei şi imperiul său supraextins începea să cedeze sub presiunea Rusiei în Orientul Îndepărtat precum şi sub cea a Franţei în Africa. Fapt pentru care s-a asociat indirect prin intermediul Acordurilor mediteraneene din 1887 cu Tripla Alianţă compusă din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, în speranţa că Italia şi Austria vor putea să-i vină în ajutor în ostilităţile desfăşurate cu Franţa în N Africii şi cu Rusia în Balcani.
Echilibrul de forţe a încetat însă să existe după formarea Triplei Antante. Izbucnirea unei crize care să facă lucrurile să scape total de sub control era doar o problemă de timp. Secolul XX a debutat cu una din cele mai mari conflagraţii din care au rezultat pagube ce nu puteau fi ignorate. Astfel se năştea nevoia ca interesele statale să atingă un numitor comun. Primul Război Mondial şi efectele sale au creat conjunctura formării unui organism internaţional care să militeze pentru menţinerea păcii şi prevenirea în viitor a unui nou cataclism. Ororile războiului au dus la reevaluarea și la condamnarea “vechii diplomații” bazată pe înțelegeri secrete, amenințarea și utilizarea războiului și capacitatea ei de a rezolva doar probleme de natură bilaterală. Primul Război Mondial devenea astfel matricea „noii diplomații” care promova arbitrajul și securitatea colectivă pentru evitarea viitoarelor conflicte armate. Aceasta presupunea cooperarea deschisă între națiuni pentru rezolvarea problemelor globale de natură politică, economică, socială, umanitară sau tehnică. Mai presus de toate fundamentul noii diplomații s-a bazat pe necesitatea unei organizații internaționale, o necesitate satisfăcută prin crearea Societății Națiunilor[4].
După izbucnirea războiului în 1914 în mai multe țări a apărut sprijinul public pentru formarea unui mecanism de tip internațional care să prevină viitoarele războaie. În Marea Britanie se înființează “Societatea Ligii Națiunilor” prezidată de către Vicecontele de Fallodon Edward Grey. Societatea se descria ca fiind “o organizație britanică care are scopul de a promova formarea unei Ligi Mondiale a popoarelor libere pentru asigurarea internațională a justiției, apărării reciproce și a păcii permanente”[5].
Într-un articol intitulat Naționalismul Britanic și Liga Națiunilor apărut sub tutela “Societății Ligii Națiunilor” scriitorul H.G. Wells afirma :
Bunul simț al lumii este cu totul în favoarea unei Societăți a Națiunilor astfel încât la sfârșitul Conferinței Păcii, să existe o Ligă care va duce la pacea mondială de durată și la binele general al lumii. Acesta este țelul declarat al Statelor Unite ale Americii, și implicit al nostru cât și al aliaților noștri. Este o îndatorire mare, o îndatorire complicată, și o îndatorire necesară. În măsura în care generația noastră dă greș perspectivele omenirii sunt sumbre. Eșecul înseamnă o lume tulbure și nesigură precum și o lume secătuită, înseamnă deci o lume incapabilă să se recupereze din propria-i forțare și sărăcie[…]
Atât de simplu este acest aspect, atât de discutată este alegerea pe care trebuie să o i-a omenirea, încât cu greu sunt de înțeles motivele celor care se opun mișcării Ligii Națiunilor. Este rezonabil să te aștepți de la orice ființă umană cu oarecare conștiință, cu puțină imaginație, cu oarecare spirit de generozitate, cu o dorință mărinimoasă să ajute, să învețe, să facă sacrificii pentru o cauză atât de mare. [6]
În cadrul aceluiași articol Wells aduce argumente pentru crearea unei Ligi a Națiunilor condamnând totodată rivalitatea si secretele dintre Marile Puteri precum și pe opozanții acesteia reprezentați de conservatorii-reacționari(tory) în Marea Britanie. H.G. Wells nu vedea în Ligă un proiect prin care să se intervină în afacerile proprii ale oricărei țări sau persoane, ci un proiect care să organizeze și să stabilească interesele comune. Tot el afirma faptul că pacea mondială pe care omenirea încerca să o realizeze nu putea fi menținută de o singură națiune sau prin uneltirea unui grup de națiuni, ea trebuind să fie un acord colectiv (o securitate colectivă). Securitatea colectivă așa cum o vedea H.G. Wells însemna o cooperarea cu “străinii”.
Partizanii britanici ai Societății Națiunilor ca vicecontele Grey, Sir Julian Corbet, Sir Sydney Oliver, Sir Frederick Pollock, Hartley Withers, Arthur Henderson, Gilbert Murray sau Episcopul de Winchester E.S. Talbot au realizat o colecție de pamflete și studii legate într-un volum intitulat simplu “The League of Nations” cu scopul susținerii acesteia.
Vicecontele Grey afirma în eseul său ce avea același nume ca volumul, faptul că dacă omenirea nu învață nimic din urma războiului rezultă că o Ligă a Națiunilor care să asigure pacea în lume va rămâne imposibilă. Condițiile ca Liga să aibă succes așa cum le vedea Edward Grey erau ca șefii de stat să adopte ideea cu seriozitate si convingere, aceasta urmând să devină o parte esențială a politicii lor și nu să o adopte pentru a mulțumi pe altcineva, ei trebuie să conducă și să nu se lase conduși, să constrângă și să nu fie siliți. O a doua condiție esențială pentru înființarea și menținerea Societății Națiunilor era ca guvernele și oamenii statelor care doreau realizarea ei să înțeleagă că aceasta va impune unele limite la nivel național și poate impune unele obligații incomode. Statele mai mici și mai slabe vor avea drepturi care trebuie respectate de Ligă, în timp ce statele mai mari trebuie să renunțe la urmărirea intereselor proprii prin forță[7].
A. F. Pollard în lucrarea The League of Nations in History susținea că succesul securității colective constă în dorința comună de a menține pacea și disponibilitatea unanimă de a reprima ambițiile celor ce doresc să o rupă. În loc de echilibru o comunitate puternică care să nu ofere imunități nimănui de la obligațiile și responsabilitățile sale[8].
Sir Frederick Pollock vedea în securitatea colectivă siguranța membrilor săi împotriva agresiunilor militare, fiecare membru asumându-și responsabilitatea să nu i-a legea în propriile mâini împotriva oricărui alt membru, și să ajute, la nevoie, în cazul unor agresiuni externe[9].
Societatea (Liga) Naţiunilor a fost inspirată din concepţia preşedintelui american al vremii, Woodrow Wilson, Liga urmând să aibă dublu mandat de a asigura respectarea păcii şi de a rectifica nedreptăţile. Forţa idealurilor lui Wilson a fost demonstrată de impactul lor asupra Marei Britanii, leagănul politicii echilibrului de forţe. Comentariul oficial britanic pe marginea statutului Ligii arăta printre altele că “ultima şi cea mai eficientă aprobare trebuie să vină din partea opiniei publice a lumii civilizate”[10]. Însă inițial în așteptarea formării acesteia, Londra nu cedase nici la presiunea publică nici la inițiativele președintelui Wilson. Marea Britanie încerca să gestioneze de fapt relațiile sale cu Washingtonul ca să se asigure de sprijinul Americii în război văzând pentru început în securitatea colectivă o cale prin care S.U.A. ar ajuta interesele britanice[11]. Pe măsura trecerii timpului, principiile wilsoniene au reușit să capteze atenția opiniei publice britanice. Între anii 1920-1930 modul cum apăra Marea Britanie securitatea colectivă nu mai era un simplu artificiu tactic. Wilsonismul reușise efectiv să o cucerească[12].
Liga Naţiunilor a fost prima organizaţie internaţională cu rolul de a asigura pacea, şi totodată cel mai evident semn al diplomaţiei multilaterale. Britanicii aveau o experienţă unică în organizarea “întâlnirilor” internaționale fapt pentru care în momentul înființării sediului Ligii la Geneva în ianuarie 1920 deja era numit un britanic ca secretar general. Modul în care avea să funcționeze Liga însă rămânea de văzut. George Clemenceau spera ca aceasta să reprezinte “clubul învingătorilor”(așa cum era de altfel văzută și de germani), creată pentru a întări înțelegerile de la Versailles în timp ce americanii doreau să evite tocmai acest lucru. Prin urmare, pentru Franța, Liga Națiunilor avea un singur scop, anume activarea ajutorului militar împotriva Germaniei dacă era nevoie de așa ceva. Teatrul multor războaie și participantă chiar și la mai multe, ajunsă secătuită între timp, era decisă să aspire la garanții palpabile pentru propria siguranță. Astfel francezii doreau slăbirea maximală a Germaniei din punct de vedere teritorial, militar, politic și economic. Reprezentanții francezi insistau asupra obținerii bazinului carbonifer Saar și stabilirea graniței franceze pe Rin. De asemenea, diplomația franceză a susținut pretențiile teritoriale ale Poloniei, Cehoslovaciei și României dorind să formeze cu acestea un bloc antigerman. Tendința franceză de a-și asigura propria securitate pe contul slăbirii Germaniei nu însemna altceva decât instaurarea hegemoniei Franței în Europa.
Ideile franceze veneau în contradicție cu politica tradițională britanică a echilibrului de forțe, fapt pentru care englezii doreau să evite întărirea excesivă a Franței pe continent. Britanicii vedeau ca inevitabilă o Germanie puternică pe care chiar și-o doreau slăbită doar limitat pentru a contracara aspirațiile hegemonice al francezilor în Europa. De asemenea, englezii vedeau în Germania un bastion împotriva comunismului. Prin realizarea aspirațiilor sale Marea Britanie încerca să devină arbitrul Europei.
Concepte precum “securitatea colectivă” și “echilibrul puterii” se dovedesc la o examinare mai atentă să fie mai puțin clare și mai mult problematice. Mulți din cei care s-au perindat pe la Foreign Office au încercat să definească și să reprezinte cât mai bine interesele britanice. Lordul Curzon, de exemplu, deși a fost destul de perspicace să înțeleagă faptul că Anglia nu putea neglija evoluțiile din Europa de Vest, a urmat tradiția imperialismului britanic dedicând cea mai mare parte din timpul petrecut la Foreign Office pentru a apăra influența britanică în Orientul Apropiat și Persia. Austen Chamberlain s-a convins destul de repede de la numirea sa la Foreign Office că promovarea securității și prosperității Marii Britanii în lume depinde de o mai mare stabilitate pe continentul European, fapt care explică devotamentul său în anul 1925 pentru a asigura acordurile de la Locarno[13].
Pentru Marea Britanie securitatea colectivă putea însemna protejarea Imperiului prin asigurarea securităţii căilor maritime în Marea Mediterană, Oceanul Indian şi cel Pacific. Factorii de risc în atingerea acestui obiectiv erau statele revizioniste: Germania (Europa Centrală), Italia (Marea Mediterană), Japonia (Oceanul Pacific). Marea Britanie nu îşi putea permite să se afle în conflict cu aceste puteri, de aici a rezultat şi o politică de conciliere, care sub presiunea pretenţiilor revizioniste ale Germaniei, Italiei şi Japoniei s-a transformat într-o politică de revizuire a tratatelor. Foarte bine a sesizat aceste tendinţe ale diplomaţiei britanice Nicolae Titulescu, ministrul român la Londra timp de mai mulţi ani. El nota: „Toată politica engleză este dominată de dorinţa de a împiedica războiul... Guvernul britanic ştie că dacă Anglia ar fi atrasă într-un război, Dominioanele nu o vor urma şi în acest caz Imperiul Britanic n-ar mai fi decât un cuvânt căci lipsa de solidaritate a membrilor lui ar fi fost public dovedită. De aici o dublă acţiune din partea guvernului metropolei britanice. Pe de o parte acceptarea oricărei soluţii care ar putea amâna războiul din partea celora care în ochii lui l-ar putea provoca: Germania şi Italia. Pe de altă parte pregătirea retragerii în vechea splendidă izolare în cazul unui război european... ceea ce ar face Marea Britanie în cazul unui conflict general se va decide ca întotdeauna potrivit obiceiului britanic, la ultimul moment”.
Nici o expresie nu este atât de evocatoare la adresa politicii externe britanice din perioada interbelică precum „securitatea colectivă”. Între anii 1920-1939 Marea Britanie devenise principalul susținător al securității colective. Politica principală britanică era ca aceasta să rămână în afara oricărui război început în Europa de est.[14]
În anul 1935 Sir Samuel Hoare, ministrul de Externe, vorbeşte de la biroul său, oferind un discurs despre politica externă a Marii Britanii, în fața camerelor. Hoare pare vizibil emoționat oferind impresia că citește discursul, el vorbind despre problemele pe termen lung aduse de criza economică, despre apărarea națională și necesitatea de reînarmare și de sprijinul pe care guvernul îl acordă în continuare Societății Națiunilor și securității colective[15].Tot el ține un discurs asemănător la Întrunirea Ligii din 11 septembrie 1935 când a susținut faptul că „dacă o povară trebuie purtată, atunci să fie purtată în mod colectiv.[16]”
Marea Britanie a dus o politică bazată pe propria-i securitate atunci când se simțea amenințată fiind direct interesată ca pe continentul european să nu-și impună hegemonia nici un stat.
[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002, p.84.
[2] George Rublee, Delegate to Inter-Allied Maritime Transport Councill, Inter-Allied Machinery in war-time, în The League of Nations Starts -An Outline by its Organisers, MACMILLAN AND CO., Limited ST. Martin's street, London, 1920, p. 29.
[3] John W. Young, Britain and the world in the twentieth century, Arnold, London, 1997, p.11.
[4] Thomas J. Knock, To End All Wars: Woodrow Wilson and the Quest for a New World Order , New York, Oxford University Press, 1992, p.36-37.
[5] H.G. Wells, British Naționalism and the League of Nations, în The League of Nations Union, p.749.
[6] Ibidem .
[7] Viscount Edward Grey, The League of Nations, în The League of Nations, Oxford University Press, London, 1919, p. 19-31.
[8] A. F. Pollard, The League of Nations in History, în op.cit., p. 44.
[9] Frederick Pollock, The League of Nations and the coming rule of law, în op.cit., p. 48-55.
[10] Peter J. Yearwood, Guarantee of Peace. The League of Nation in British Policy 1914-1925, Oxford University Press Inc., New York, 2009, p. 10.
[11] Ibidem .
[12] Henry Kissinger, op.cit., p. 215.
[13] Michael Hughes, British Foreign Secretaries in an Uncertain World 1919-1939, Routledge, New York, 2006, p. 7.
[14] Joseph Charles Heim, Liberalism and the establishment of Collective security in British Foreign Policy-The Allexander Prize Essay în The Royal Historical Society Transactions, Sixth Series Volume 5, Press Syndicate of the University of Cambridge, New York, 1995, p.91.
[15] Discursul poate fi vizionat pe http://www.britishpathe.com/video/collective-security
[16] Arnold D. McNair, Collective Security An Inaugural Lecture, Cambridge University Press, p.41.
[2] George Rublee, Delegate to Inter-Allied Maritime Transport Councill, Inter-Allied Machinery in war-time, în The League of Nations Starts -An Outline by its Organisers, MACMILLAN AND CO., Limited ST. Martin's street, London, 1920, p. 29.
[3] John W. Young, Britain and the world in the twentieth century, Arnold, London, 1997, p.11.
[4] Thomas J. Knock, To End All Wars: Woodrow Wilson and the Quest for a New World Order , New York, Oxford University Press, 1992, p.36-37.
[5] H.G. Wells, British Naționalism and the League of Nations, în The League of Nations Union, p.749.
[6] Ibidem .
[7] Viscount Edward Grey, The League of Nations, în The League of Nations, Oxford University Press, London, 1919, p. 19-31.
[8] A. F. Pollard, The League of Nations in History, în op.cit., p. 44.
[9] Frederick Pollock, The League of Nations and the coming rule of law, în op.cit., p. 48-55.
[10] Peter J. Yearwood, Guarantee of Peace. The League of Nation in British Policy 1914-1925, Oxford University Press Inc., New York, 2009, p. 10.
[11] Ibidem .
[12] Henry Kissinger, op.cit., p. 215.
[13] Michael Hughes, British Foreign Secretaries in an Uncertain World 1919-1939, Routledge, New York, 2006, p. 7.
[14] Joseph Charles Heim, Liberalism and the establishment of Collective security in British Foreign Policy-The Allexander Prize Essay în The Royal Historical Society Transactions, Sixth Series Volume 5, Press Syndicate of the University of Cambridge, New York, 1995, p.91.
[15] Discursul poate fi vizionat pe http://www.britishpathe.com/video/collective-security
[16] Arnold D. McNair, Collective Security An Inaugural Lecture, Cambridge University Press, p.41.
0 Response to " Gândirea britanică asupra conceptului de securitate colectivă "
Trimiteți un comentariu