articol realizat de Lungu Vlad
Bogdan Petriceicu Haşdeu, născut Tadeu Haşdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina — d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hajdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Haşdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
A studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. În 1857, când sudul Basarabiei a revenit Moldovei, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut
extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
În 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul dar după șapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al universității. În acest timp Haşdeu a pus bazele mai multor publicații, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
În 1865 se căsătoreşte cu Iulia lui Alexandru Faliciu din Roşia Abrudului. Deşi căsătorit, scriitorul nu renunţă la veleităţile de Don Juan din trecut, dar cu toate acestea soţia nu îl părăseşte susţinând: ,, nu-l pot lăsa, e mare patriot.” După moartea tatălui său, în 1872, scriitorul se semnează Haşdeu deoarece a observat că ungurii îl numesc Haidău.
Între anii 1876 - 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte den bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București. A tipărit o parte din lecțiile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.
Haşdeu a cochetat și cu politica fiind partizan al lui Kogălniceanu şi a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.
După moartea unicei sale fiice, Iulia, în 1888 la numai 23 de ani, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă.
Din opera istorică a lui Haşdeu amintim: Ion Vodă cel Cumplit (1865), Arhivă istorică a României și Istoria critică etc.
Problematica antisemitismului în viaţa noastră publică, în general, şi în cazul diverselor personalităţi ale culturii noastre în particular a fost formulată în contextul favorabil al ascensiunii regimurilor de extremă dreaptă în Europa interbelică – fenomen în raport cu care România nu a constituit o excepţie – şi, de pe cu totul alte poziţii, a revenit în discuţie la noi în ţară abia după prăbuşirea sistemului comunist (1989).Perioada postbelică, marcată de consecinţele înţelegerilor de la Yalta şi Postdam, care a făcut din România un satelit al U.R.S.S. n-a fost, paradoxal, una în care să se dezbată chestiunea antisemitismului românesc. Artizanii proletcultismului au preferat, pur şi simplu, să scoată din circulaţie numele şi opera celor care s-au ilustrat printr-o concepţie naţionalistă (fie ea antisemită, ori ba). Acesta a fost, în mare măsura, şi cazul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, a cărui recuperare s-a produs treptat, lent şi mai cu seamă pe latura aportului său în editarea de documente şi a contribuţiilor de lingvistică.
Antisemitismul haşdean ne interesează în măsura în care constituie una dintre trăsăturile ce formează crezul său naţionalist şi, în consecinţă, se constituie într-un element de concepţie a savantului cu implicaţii în explicarea istorică a faptelor. Pe de altă parte, a înţelege mecanismele acestei atitudini în cazul lui Haşdeu, care a fost liderul de opinie necontestat al unei întregi generaţii – slujind drept model unor cărturari români de primă mână din epocă şi din posteritate (Eminescu, Iorga Eliade) înseamnă să elucidezi, măcar în parte, cum s-a format, pe ce căi s-a propagat, în jurul căror idei s-a alipit antisemitismul românesc care, în perspectiva istoriei s-a dovedit atât de contraproductiv şi care a fost de la început nedrept şi reprobabil.
Alături de Eminescu, o constantă atitudine antisemită, mai greu de explicat, o are Bogdan Petriceicu Haşdeu. Într-o broşură publicată la 1866, intitulată Studiul asupra judaismului. Industria naţională, industria străină şi industria evreiască faţă cu principiul concurenţei, el aduce o primă ,,contibuţie” în sensul amintit. După Haşdeu, dintre toate popoarele Europei, numai evreii prezintă spectacolul unui neam întreg de ,,zarafi” şi de ,,prăvăliaşi”. Ei nu muncesc, nu produc, în schimb, căştigă. De îndată ce iudaismul se strecoară într-o ţară, în mijlocul unei naţiuni, negoţul banilor şi negoţul de prăvălie ia proporţii alarmante în neconcordanţă cu dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei. ,,Peste puţin timp evreii se înavuţesc, fiind lesne a se înavuţi pentru cine căştigă lesne, pe când industria naţională urmează a merge cu greu, căci păşeşte muncind... Bătându-şi joc de respectul altora, Jidanul se îngraşă pe specule, orpite de legislator sau dezaprobate de conştiinţa popoarelor: contrabandă, prostituţiune. Bătându-şi joc de respectul altora, jidanul împrăştie în juru-i seminţele corupţiunei: bancrută, spionaj, mită. Bătându-şi joc de respectul altora, jidanul se usucă în zgârcenie şi mucezeşte în murdărie. Ş-apoi administraţiunile cele mai bune sunt neputincioase contra perfidiei Judaice, căci legile pot pedepsi pe unii indivizi criminali, dar crima unui popor niciodată.” Invectivele cuprinse aici sunt apreciate de autorul lor ca fiind ,,concluziunile unei riguroase analize curat ştiinţifice”. Ca în cazul lui Eminescu, punctul de pornire e conflictul datorat concurenţei, provocată, aşa cum am văzut, de formele incipite ale economiei capitaliste. O concurenţă pe care Haşdeu o respinge, apelând la întreg registrul de jigniri ce fac parte din limbajul antisemit. El mai recunoaşte că, între 1866, data la care publica-se primele ,,studii” de acest gen, şi anul 1901, când le reeditase, concepţia sa privitoare la evrei nu a suferit nici o modificare. ,,Pentru mine, la 1866, ca şi acum, alături de deviza cea generală tocmai din 1866: Nihil sine Deo, rimează foarte bine o altă deviză specială: Populus Romanus sine Judaeos”. Nici în Post Scriptum nu îşi dezminte tonul trivial: ,,Aici se observă că eu nu sunt deloc antisemit, ci numai anti Juda, căci semiţi sunt şi arabii, un neam cavaleresc pe care eu l-am admirat totdeauna.”
O emancipare a evreilor ar avea, după Haşdeu, grave consecinţe pentru industria naţională. Argumentele economice sunt întărite cu evidenţierea “calităţilor negative” ale evreilor (parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului) şi susţine că aceştia ,,cresc din sudoare străină, precum creşte muşchiul pe alte plante, mai nobile.” Haşdeu îi judecă drastic pe evrei, dar o face în virtutea concepţiei proprii despre naţiune şi dezvoltarea ei istorică. Precizare importantă, deoarece permite înţelegerea mecanismului în jurul căruia s-a format antisemitismul haşdean, înlăturând totodată suspiciunea de oportunism politic care plana asupra lui. Pe de altă parte, acest antisemitism nu este radical. El nu propune nici o clipă exterminarea evreilor, ci, dimpotrivă, Hasdeu este pentru toleranţă şi o caută în istoria românilor.
Atitudinea lui Haşdeu în problema evreiască reiese cel mai bine din următoarele cuvinte: “...românul, în privinţa jidovilor, [...] poate fi mişcat de simţul conservaţiunii naţionale sau stăpânit de imperiositatea intereselor economice, dar nu se va pogorî niciodată până la ideea unei stupide persecuţiuni contra Talmudului, contra rabinilor, contra sinagogei!”. Descifrăm aici expresia unei demnităţi naţionale care, din păcate, nu s-a manifestat în toate momentele istoriei noastre.
Haşdeu prezintă şi câteva situaţii în care admiră evreii: “De câte ori vedeam câte un evreu devotat ştiinţei şi care mi se părea crescut româneşte sau cel puţin românizabil, eu îl îmbrăţişam cu căldură şi [...] fără a-l îndemna la botez.” La fel se raporta şi la evreii din afara ţării, cu care întreţinea relaţii, cu savanţi semiţi precum G. I. Ascoli, Benfey, Michel Bréal.
Pornind de la o controversă foarte viu disputată la vremea sa şi legată de o pretinsă intoleranţă religioasă a românilor faţă de evreii aşezaţi pe pământ românesc, Haşdeu întocmeşte o succintă dar foarte documentată Istorie a toleranţei religioase în România. Această lucrare este direct legată de oficializarea lui Haşdeu ca şi om politic.
Opinia că poporul român a fost totdeauna tolerant faţă de străinii care i-au călcat teritoriul este un fapt de mult recunoscut, dar puţini sunt cei care au analizat această afirmaţie încercând să o fundamenteze cu argumente. Haşdeu este unul dintre aceştia, iar succinta sa lucrare despre Istoria toleranţei religioase în România este nu numai prima, ci chiar singura dedicată în mod expres acestei teme. Se înţelege că scriitorul, constrâns de contextul polemic în care şi-a conceput lucrarea, nu a putut elabora o istorie exhaustivă a toleranţei religioase la români, ci şi aici, ca şi în alte domenii în care s-a afirmat a trasat doar coordonatele temei, ce se impun a fi adâncite.
Istoria toleranţei religioase în România este o carte des invocată, îndeosebi atunci când se încearcă să se demonstreze absenţa antisemitismului religios în societatea românească medievală şi modernă. Şi nu numai a acestui antisemitism. Capitolul al VII-lea al lucrării, Judaismul în România, respectiv, paragraful Judaismul polon este concludent pentru modul cum Haşdeu înţelegea tema evreităţii în ansamblul ei, dar şi pentru felul reuşeşte să amalgameze datele trecutului cu ale prezentului. Istoria toleranţei religioase făcea parte din suita de scrieri menite să dea o replică cercurilor culturale şi politice europene ce afirmaseră că în România se practică discriminarea religioasă. În realitate, scrierea este o derivaţie a aceleiaşi ideologii naţionaliste, antisemite. Acest fel de deformare a conştiinţei şi a activităţii intelectuale reapare în mediile academice pe care le frecventa autorul şi unde cuvântul avea o greutate aparte.
Istoria toleranţei religioase în România îşi propune astfel un program explicit şi unul implicit. Explicit, Haşdeu se referă la ,,adevărata cauză ce ne împinse a lua pana în mâna”, anume oportunitatea politică a abordării subiectului în contextul acuzelor de intoleranţă aduse romanilor datorită politicii adoptate în problema evreiască. În acest fel, istoricul îşi pune voluntar pana în slujba unei bătălii politice, încercând să-şi disculpe ţara de nişte acuze internaţionale grave. Faptul indică necesitatea de a citi studiul lui Haşdeu şi ca pe un manifest politic menit să argumenteze politica restrictivă a statului român de atunci faţă de evrei. Această lectură s-a şi întreprins, dar nu cu destulă acurateţe, mai mult pamfletar. În plus, ea este departe de a fi suficientă pentru situarea lucrării haşdeene în contextul culturii şi istoriografiei româneşti a momentului. Istoria toleranţei religioase în România este o lucrare ingenioasă şi temerară. Ea a fost scrisă dintr-un unghi de vedere polemico-propagandistic, cu intenţii antisemite şi partizane, dar depăşeşte prin interesul ei istoric mobilurile iniţiale.
Implicit, motivaţia cercetării întreprinse de autor vizează investigarea mentalităţii religioase a românilor pe una dintre dimensiunile sale esenţiale: raportarea la alteritatea confesională. Din acest punct de vedere, cartea e deschizătoare de drumuri şi ea îşi aşteaptă pe mai departe continuatorii, fiindcă nimeni nu s-a mai încumetat ulterior să abordeze subiectul ca atare. Interogaţia cu privire la toleranţa religioasă survine dintr-un orizont liberal, atent la problematica drepturilor omului şi cetăţeanului lansată de revoluţiile americană şi franceză.
Este semnificativ că, pornind de la cazul particular al discuţiei privitoare la statutul evreilor în cadrul statal românesc, Haşdeu înţelege să lărgească perspectiva asupra tuturor confesiunilor şi religiilor cu care românii au venit în contact în trecutul lor. Nu trebuie ignorat că mutarea de accent de pe evreii asupra tuturor tipurilor de alteritate religioasă (şi, implicit, etnică) era o mutare strategică ce scotea discuţia de sub imperativul momentului, conferindu-i tenta de investigaţie ştiinţifică ce aspiră la obiectivitate, dincolo de orice împrejurări concrete. Aceasta nu putea să nu servească într-un context populat exclusiv de luări de poziţii în manieră publicistică şi oratorică. Dar ea pornea şi dintr-o convingere exprimată că românii au fost întotdeauna toleranţi cu religiile cu care veneau în contact.
Dorinţa lui Haşdeu este de a ,,îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, petrecând într-o revistă completă atitudinea străbună, atât de dincolo, precum şi de dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire: protestanţi, catolici, armeni, mahomedani, ebrei şi chiar eretici ieşiţi din sânul ortodoxiei”.
Într-o scrisoare trimisă filologului Lazăr Şăineanu, apropiat colaborator în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, Haşdeu nu tăgăduieşte sentimentele sale antievreieşti: ,,Am fost totdeauna antisemit şi am rămas până astăzi antisemit. Înţelegi dar că este foarte greu ca eu să stimez şi mai cu seamă să iubesc pe un evreu.”
Când informaţiile culese nu corespundeau viziunii sale, autorul prefera să le falsifice, creând mărturii istorice proprii. Una dintre chestiunile discutate în mod repetat – încă de pe când autorul era în viaţă – a fost aceea a aşa-ziselor ,,falsuri” haşdeene. S-au formulat în acest sens scuze repetate, de către diverşi autori, acumulându-se în timp o adevărată literatură polemică pe această temă. ,,O atitudine comemorativă în sensul ascunderii lipsurilor atunci când vorbim de opera de slavist a lui Haşdeu ar fi neştiinţifică, problema falsurilor lui trebuie pusă cu curaj”, recomanda P. P. Panaitescu în 1962.
Cea mai gravă încriminare adusă istoricului a fost aceea că a publicat ,,diploma bârlădeană” care detecta realităţi româneşti la Bârlad în secolul XII. De fapt, este vorba despre un document al lui Ivanco Rostislavici din 1134 şi un uric al lui Iurg Koriatovici din 1374, pe care Haşdeu le-a publicat de câte două ori, cu deosebiri esenţiale de limbă şi ortografie de la o apariţie la alta.
Asupra operei lui B. P. Haşdeu s-a scris relativ puţin. Lipseşte încă un studiu critic complet, în care să fie abordată larg întreaga varietate tematică a operei lui literare şi ştiinţifice. E de la sine înţeles că interpretul unui creator de geniu trebuie să-i semene acestuia prin inteligenţă, fantezie şi cultură. Specializarea din secolul nostru a obligat critica la o revendicare fragmentară, pe domenii, a operei marelui artist şi savant.
Lingviştii şi filosofii, criticii şi teoreticienii literari, istoricii, folcloriştii etc. şi-au creat, pe rând, un Haşdeu unilateral. Tot ce s-a scris până acum asupra lui nu e suficient, însă, pentru închegarea unei lucrări de sinteză.
Interesul pentru cercetarea acestei opere a început târziu, în perioada interbelică. G. Călinescu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Al. Rosetti ş.a. au reactualizat-o precizându-i locul în istoria literaturii, a ştiinţei şi a culturii noastre.
Teza fundamentală a lucrării lui Haşdeu est formulată chiar de către autor, care arată că ,,ceea ce ne preocupă pe noi şi ceea ce se pare a interesa toată Europa, nu este un caz momentan ci existenţa faptului constant, cum că în ţara noastră nici o religiune, nici un cult, nici o credinţă, n-ar fi fost niciodată expusă biciului persecuţiunii”.
Haşdeu demonstrează această teză, atât prin fapte istorice, cât, mai ales, prin conturarea spiritualităţii românilor, incompatibilă cu spiritul de intoleranţă religioasă. Concluzia sa pe marginea unei scurte comparaţii între spiritualitatea românească şi cea a altor popoare este fermă: ,,…creştini de legea lui Sîn-Paul în toată puterea cuvântului, românii n-au acordat niciodată nimănui o diplomă de sanctitate, nu s-au certat niciodată pentru subtilităţi de teologie, nu s-au îngenuncheat niciodată înaintea abuzului clerical, n-au cunoscut niciodată convulsiunile bigotismului, n-au persecutat niciodată pe cei de altă credinţă”.
Istoria toleranţei religioase în România nu este o carte antisemită, deşi porneşte de la un ,,incident israelit”: ,,scrierea noastră – precizează autorul – o să ţinteze a îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, petrecând într-o revistă complectă atitudinea străbună, atât de dincolo precum şi de dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire: protestanţi, catolici, armeni, mahomedani, ebrei, şi chiar eretici ieşiţi din sânul ortodoxiei”.
Antisemitismul lui Haşdeu este unul ce beneficiază de impulsuri noi, ideologice, economice şi sociale. Condamnarea morală este însă de sorginte medievală. Reacţiile afective vor să arate opoziţia de interese economice între evrei şi români. Comportamentul de acest fel trebuia să devină pretext pentru etalarea agresivităţii şi a miturilor obscure.
Bibliografie:
Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la Origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Haşdeu, B. P., Istoria toleranţei religioase în România, Editura Saeculum, Bucureşti, 1992.
Haşdeu, B. P., Studiu asupra judaismului. Industria naţională, industria străină, industria evreiască, faţă cu principiul concurenţei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1901.
Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara, 1996.
Panaitescu, P. P., ,,Rolul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu în slavistica românească”, în Romanoslavica, VI, 1962.
Pecican, Ovidiu, B. P. Haşdeu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
Pecican, Ovidiu, Haşdeenii: o odisee a receptării, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003.
Şăineanu, Lazăr, B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.
A studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. În 1857, când sudul Basarabiei a revenit Moldovei, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut
extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
În 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul dar după șapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al universității. În acest timp Haşdeu a pus bazele mai multor publicații, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
În 1865 se căsătoreşte cu Iulia lui Alexandru Faliciu din Roşia Abrudului. Deşi căsătorit, scriitorul nu renunţă la veleităţile de Don Juan din trecut, dar cu toate acestea soţia nu îl părăseşte susţinând: ,, nu-l pot lăsa, e mare patriot.” După moartea tatălui său, în 1872, scriitorul se semnează Haşdeu deoarece a observat că ungurii îl numesc Haidău.
Între anii 1876 - 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte den bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români.
În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București. A tipărit o parte din lecțiile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.
Haşdeu a cochetat și cu politica fiind partizan al lui Kogălniceanu şi a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.
După moartea unicei sale fiice, Iulia, în 1888 la numai 23 de ani, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă.
Din opera istorică a lui Haşdeu amintim: Ion Vodă cel Cumplit (1865), Arhivă istorică a României și Istoria critică etc.
Problematica antisemitismului în viaţa noastră publică, în general, şi în cazul diverselor personalităţi ale culturii noastre în particular a fost formulată în contextul favorabil al ascensiunii regimurilor de extremă dreaptă în Europa interbelică – fenomen în raport cu care România nu a constituit o excepţie – şi, de pe cu totul alte poziţii, a revenit în discuţie la noi în ţară abia după prăbuşirea sistemului comunist (1989).Perioada postbelică, marcată de consecinţele înţelegerilor de la Yalta şi Postdam, care a făcut din România un satelit al U.R.S.S. n-a fost, paradoxal, una în care să se dezbată chestiunea antisemitismului românesc. Artizanii proletcultismului au preferat, pur şi simplu, să scoată din circulaţie numele şi opera celor care s-au ilustrat printr-o concepţie naţionalistă (fie ea antisemită, ori ba). Acesta a fost, în mare măsura, şi cazul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, a cărui recuperare s-a produs treptat, lent şi mai cu seamă pe latura aportului său în editarea de documente şi a contribuţiilor de lingvistică.
Antisemitismul haşdean ne interesează în măsura în care constituie una dintre trăsăturile ce formează crezul său naţionalist şi, în consecinţă, se constituie într-un element de concepţie a savantului cu implicaţii în explicarea istorică a faptelor. Pe de altă parte, a înţelege mecanismele acestei atitudini în cazul lui Haşdeu, care a fost liderul de opinie necontestat al unei întregi generaţii – slujind drept model unor cărturari români de primă mână din epocă şi din posteritate (Eminescu, Iorga Eliade) înseamnă să elucidezi, măcar în parte, cum s-a format, pe ce căi s-a propagat, în jurul căror idei s-a alipit antisemitismul românesc care, în perspectiva istoriei s-a dovedit atât de contraproductiv şi care a fost de la început nedrept şi reprobabil.
Alături de Eminescu, o constantă atitudine antisemită, mai greu de explicat, o are Bogdan Petriceicu Haşdeu. Într-o broşură publicată la 1866, intitulată Studiul asupra judaismului. Industria naţională, industria străină şi industria evreiască faţă cu principiul concurenţei, el aduce o primă ,,contibuţie” în sensul amintit. După Haşdeu, dintre toate popoarele Europei, numai evreii prezintă spectacolul unui neam întreg de ,,zarafi” şi de ,,prăvăliaşi”. Ei nu muncesc, nu produc, în schimb, căştigă. De îndată ce iudaismul se strecoară într-o ţară, în mijlocul unei naţiuni, negoţul banilor şi negoţul de prăvălie ia proporţii alarmante în neconcordanţă cu dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei. ,,Peste puţin timp evreii se înavuţesc, fiind lesne a se înavuţi pentru cine căştigă lesne, pe când industria naţională urmează a merge cu greu, căci păşeşte muncind... Bătându-şi joc de respectul altora, Jidanul se îngraşă pe specule, orpite de legislator sau dezaprobate de conştiinţa popoarelor: contrabandă, prostituţiune. Bătându-şi joc de respectul altora, jidanul împrăştie în juru-i seminţele corupţiunei: bancrută, spionaj, mită. Bătându-şi joc de respectul altora, jidanul se usucă în zgârcenie şi mucezeşte în murdărie. Ş-apoi administraţiunile cele mai bune sunt neputincioase contra perfidiei Judaice, căci legile pot pedepsi pe unii indivizi criminali, dar crima unui popor niciodată.” Invectivele cuprinse aici sunt apreciate de autorul lor ca fiind ,,concluziunile unei riguroase analize curat ştiinţifice”. Ca în cazul lui Eminescu, punctul de pornire e conflictul datorat concurenţei, provocată, aşa cum am văzut, de formele incipite ale economiei capitaliste. O concurenţă pe care Haşdeu o respinge, apelând la întreg registrul de jigniri ce fac parte din limbajul antisemit. El mai recunoaşte că, între 1866, data la care publica-se primele ,,studii” de acest gen, şi anul 1901, când le reeditase, concepţia sa privitoare la evrei nu a suferit nici o modificare. ,,Pentru mine, la 1866, ca şi acum, alături de deviza cea generală tocmai din 1866: Nihil sine Deo, rimează foarte bine o altă deviză specială: Populus Romanus sine Judaeos”. Nici în Post Scriptum nu îşi dezminte tonul trivial: ,,Aici se observă că eu nu sunt deloc antisemit, ci numai anti Juda, căci semiţi sunt şi arabii, un neam cavaleresc pe care eu l-am admirat totdeauna.”
O emancipare a evreilor ar avea, după Haşdeu, grave consecinţe pentru industria naţională. Argumentele economice sunt întărite cu evidenţierea “calităţilor negative” ale evreilor (parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului) şi susţine că aceştia ,,cresc din sudoare străină, precum creşte muşchiul pe alte plante, mai nobile.” Haşdeu îi judecă drastic pe evrei, dar o face în virtutea concepţiei proprii despre naţiune şi dezvoltarea ei istorică. Precizare importantă, deoarece permite înţelegerea mecanismului în jurul căruia s-a format antisemitismul haşdean, înlăturând totodată suspiciunea de oportunism politic care plana asupra lui. Pe de altă parte, acest antisemitism nu este radical. El nu propune nici o clipă exterminarea evreilor, ci, dimpotrivă, Hasdeu este pentru toleranţă şi o caută în istoria românilor.
Atitudinea lui Haşdeu în problema evreiască reiese cel mai bine din următoarele cuvinte: “...românul, în privinţa jidovilor, [...] poate fi mişcat de simţul conservaţiunii naţionale sau stăpânit de imperiositatea intereselor economice, dar nu se va pogorî niciodată până la ideea unei stupide persecuţiuni contra Talmudului, contra rabinilor, contra sinagogei!”. Descifrăm aici expresia unei demnităţi naţionale care, din păcate, nu s-a manifestat în toate momentele istoriei noastre.
Haşdeu prezintă şi câteva situaţii în care admiră evreii: “De câte ori vedeam câte un evreu devotat ştiinţei şi care mi se părea crescut româneşte sau cel puţin românizabil, eu îl îmbrăţişam cu căldură şi [...] fără a-l îndemna la botez.” La fel se raporta şi la evreii din afara ţării, cu care întreţinea relaţii, cu savanţi semiţi precum G. I. Ascoli, Benfey, Michel Bréal.
Pornind de la o controversă foarte viu disputată la vremea sa şi legată de o pretinsă intoleranţă religioasă a românilor faţă de evreii aşezaţi pe pământ românesc, Haşdeu întocmeşte o succintă dar foarte documentată Istorie a toleranţei religioase în România. Această lucrare este direct legată de oficializarea lui Haşdeu ca şi om politic.
Opinia că poporul român a fost totdeauna tolerant faţă de străinii care i-au călcat teritoriul este un fapt de mult recunoscut, dar puţini sunt cei care au analizat această afirmaţie încercând să o fundamenteze cu argumente. Haşdeu este unul dintre aceştia, iar succinta sa lucrare despre Istoria toleranţei religioase în România este nu numai prima, ci chiar singura dedicată în mod expres acestei teme. Se înţelege că scriitorul, constrâns de contextul polemic în care şi-a conceput lucrarea, nu a putut elabora o istorie exhaustivă a toleranţei religioase la români, ci şi aici, ca şi în alte domenii în care s-a afirmat a trasat doar coordonatele temei, ce se impun a fi adâncite.
Istoria toleranţei religioase în România este o carte des invocată, îndeosebi atunci când se încearcă să se demonstreze absenţa antisemitismului religios în societatea românească medievală şi modernă. Şi nu numai a acestui antisemitism. Capitolul al VII-lea al lucrării, Judaismul în România, respectiv, paragraful Judaismul polon este concludent pentru modul cum Haşdeu înţelegea tema evreităţii în ansamblul ei, dar şi pentru felul reuşeşte să amalgameze datele trecutului cu ale prezentului. Istoria toleranţei religioase făcea parte din suita de scrieri menite să dea o replică cercurilor culturale şi politice europene ce afirmaseră că în România se practică discriminarea religioasă. În realitate, scrierea este o derivaţie a aceleiaşi ideologii naţionaliste, antisemite. Acest fel de deformare a conştiinţei şi a activităţii intelectuale reapare în mediile academice pe care le frecventa autorul şi unde cuvântul avea o greutate aparte.
Istoria toleranţei religioase în România îşi propune astfel un program explicit şi unul implicit. Explicit, Haşdeu se referă la ,,adevărata cauză ce ne împinse a lua pana în mâna”, anume oportunitatea politică a abordării subiectului în contextul acuzelor de intoleranţă aduse romanilor datorită politicii adoptate în problema evreiască. În acest fel, istoricul îşi pune voluntar pana în slujba unei bătălii politice, încercând să-şi disculpe ţara de nişte acuze internaţionale grave. Faptul indică necesitatea de a citi studiul lui Haşdeu şi ca pe un manifest politic menit să argumenteze politica restrictivă a statului român de atunci faţă de evrei. Această lectură s-a şi întreprins, dar nu cu destulă acurateţe, mai mult pamfletar. În plus, ea este departe de a fi suficientă pentru situarea lucrării haşdeene în contextul culturii şi istoriografiei româneşti a momentului. Istoria toleranţei religioase în România este o lucrare ingenioasă şi temerară. Ea a fost scrisă dintr-un unghi de vedere polemico-propagandistic, cu intenţii antisemite şi partizane, dar depăşeşte prin interesul ei istoric mobilurile iniţiale.
Implicit, motivaţia cercetării întreprinse de autor vizează investigarea mentalităţii religioase a românilor pe una dintre dimensiunile sale esenţiale: raportarea la alteritatea confesională. Din acest punct de vedere, cartea e deschizătoare de drumuri şi ea îşi aşteaptă pe mai departe continuatorii, fiindcă nimeni nu s-a mai încumetat ulterior să abordeze subiectul ca atare. Interogaţia cu privire la toleranţa religioasă survine dintr-un orizont liberal, atent la problematica drepturilor omului şi cetăţeanului lansată de revoluţiile americană şi franceză.
Este semnificativ că, pornind de la cazul particular al discuţiei privitoare la statutul evreilor în cadrul statal românesc, Haşdeu înţelege să lărgească perspectiva asupra tuturor confesiunilor şi religiilor cu care românii au venit în contact în trecutul lor. Nu trebuie ignorat că mutarea de accent de pe evreii asupra tuturor tipurilor de alteritate religioasă (şi, implicit, etnică) era o mutare strategică ce scotea discuţia de sub imperativul momentului, conferindu-i tenta de investigaţie ştiinţifică ce aspiră la obiectivitate, dincolo de orice împrejurări concrete. Aceasta nu putea să nu servească într-un context populat exclusiv de luări de poziţii în manieră publicistică şi oratorică. Dar ea pornea şi dintr-o convingere exprimată că românii au fost întotdeauna toleranţi cu religiile cu care veneau în contact.
Dorinţa lui Haşdeu este de a ,,îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, petrecând într-o revistă completă atitudinea străbună, atât de dincolo, precum şi de dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire: protestanţi, catolici, armeni, mahomedani, ebrei şi chiar eretici ieşiţi din sânul ortodoxiei”.
Într-o scrisoare trimisă filologului Lazăr Şăineanu, apropiat colaborator în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, Haşdeu nu tăgăduieşte sentimentele sale antievreieşti: ,,Am fost totdeauna antisemit şi am rămas până astăzi antisemit. Înţelegi dar că este foarte greu ca eu să stimez şi mai cu seamă să iubesc pe un evreu.”
Când informaţiile culese nu corespundeau viziunii sale, autorul prefera să le falsifice, creând mărturii istorice proprii. Una dintre chestiunile discutate în mod repetat – încă de pe când autorul era în viaţă – a fost aceea a aşa-ziselor ,,falsuri” haşdeene. S-au formulat în acest sens scuze repetate, de către diverşi autori, acumulându-se în timp o adevărată literatură polemică pe această temă. ,,O atitudine comemorativă în sensul ascunderii lipsurilor atunci când vorbim de opera de slavist a lui Haşdeu ar fi neştiinţifică, problema falsurilor lui trebuie pusă cu curaj”, recomanda P. P. Panaitescu în 1962.
Cea mai gravă încriminare adusă istoricului a fost aceea că a publicat ,,diploma bârlădeană” care detecta realităţi româneşti la Bârlad în secolul XII. De fapt, este vorba despre un document al lui Ivanco Rostislavici din 1134 şi un uric al lui Iurg Koriatovici din 1374, pe care Haşdeu le-a publicat de câte două ori, cu deosebiri esenţiale de limbă şi ortografie de la o apariţie la alta.
Asupra operei lui B. P. Haşdeu s-a scris relativ puţin. Lipseşte încă un studiu critic complet, în care să fie abordată larg întreaga varietate tematică a operei lui literare şi ştiinţifice. E de la sine înţeles că interpretul unui creator de geniu trebuie să-i semene acestuia prin inteligenţă, fantezie şi cultură. Specializarea din secolul nostru a obligat critica la o revendicare fragmentară, pe domenii, a operei marelui artist şi savant.
Lingviştii şi filosofii, criticii şi teoreticienii literari, istoricii, folcloriştii etc. şi-au creat, pe rând, un Haşdeu unilateral. Tot ce s-a scris până acum asupra lui nu e suficient, însă, pentru închegarea unei lucrări de sinteză.
Interesul pentru cercetarea acestei opere a început târziu, în perioada interbelică. G. Călinescu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Al. Rosetti ş.a. au reactualizat-o precizându-i locul în istoria literaturii, a ştiinţei şi a culturii noastre.
Teza fundamentală a lucrării lui Haşdeu est formulată chiar de către autor, care arată că ,,ceea ce ne preocupă pe noi şi ceea ce se pare a interesa toată Europa, nu este un caz momentan ci existenţa faptului constant, cum că în ţara noastră nici o religiune, nici un cult, nici o credinţă, n-ar fi fost niciodată expusă biciului persecuţiunii”.
Haşdeu demonstrează această teză, atât prin fapte istorice, cât, mai ales, prin conturarea spiritualităţii românilor, incompatibilă cu spiritul de intoleranţă religioasă. Concluzia sa pe marginea unei scurte comparaţii între spiritualitatea românească şi cea a altor popoare este fermă: ,,…creştini de legea lui Sîn-Paul în toată puterea cuvântului, românii n-au acordat niciodată nimănui o diplomă de sanctitate, nu s-au certat niciodată pentru subtilităţi de teologie, nu s-au îngenuncheat niciodată înaintea abuzului clerical, n-au cunoscut niciodată convulsiunile bigotismului, n-au persecutat niciodată pe cei de altă credinţă”.
Istoria toleranţei religioase în România nu este o carte antisemită, deşi porneşte de la un ,,incident israelit”: ,,scrierea noastră – precizează autorul – o să ţinteze a îmbrăţişa, în sensul cel mai vast, istoria întreagă a toleranţei religioase în România, petrecând într-o revistă complectă atitudinea străbună, atât de dincolo precum şi de dincoace de Milcov, în privinţa tuturor confesiunilor fără deosebire: protestanţi, catolici, armeni, mahomedani, ebrei, şi chiar eretici ieşiţi din sânul ortodoxiei”.
Antisemitismul lui Haşdeu este unul ce beneficiază de impulsuri noi, ideologice, economice şi sociale. Condamnarea morală este însă de sorginte medievală. Reacţiile afective vor să arate opoziţia de interese economice între evrei şi români. Comportamentul de acest fel trebuia să devină pretext pentru etalarea agresivităţii şi a miturilor obscure.
Bibliografie:
Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la Origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Haşdeu, B. P., Istoria toleranţei religioase în România, Editura Saeculum, Bucureşti, 1992.
Haşdeu, B. P., Studiu asupra judaismului. Industria naţională, industria străină, industria evreiască, faţă cu principiul concurenţei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1901.
Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara, 1996.
Panaitescu, P. P., ,,Rolul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu în slavistica românească”, în Romanoslavica, VI, 1962.
Pecican, Ovidiu, B. P. Haşdeu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
Pecican, Ovidiu, Haşdeenii: o odisee a receptării, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003.
Şăineanu, Lazăr, B. P. Haşdeu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.
0 Response to " Broşurile ,,antisemite” ale lui Bogdan Petriceicu Haşdeu "
Trimiteți un comentariu