articol realizat de Lungu Vlad
Încă din 1927, într-unul din numeroasele sale discursuri fulminante, dictatorul de la Roma, Benito Mussolini, uimea lumea cerând pământ. ,, Singura soluţie este să ni se dea pământ, pământ pentru un popor prea numeros, fără pământ pentru puterea sa, pentru libertatea sa mediteraniană…”. Agresiunea Italiei asupra Etiopiei a fost un act premeditat, cucerirea ei fiind prezentă în planurile expansioniste italiene de câteva decenii bune, încă de prin anii 1880.[1] În timp ce flota italiană este puternic lovită la Taranto şi la Genova, trupele din Commonwealth pornesc din Sudan şi din Africa de Sud pentru a cuceri Eritreea şi Etiopia.[2]
Prim-ministrul Italiei, Crispi, alarmat de posibilele eşecuri ale Italiei să ducă la creşterea influenţei Franţei, care, după părerea sa, putea deveni un concurent primejdios în Africa orientală,a cerut generalului Baratieri să acţioneze. La 6 octombrie 1895, unităţile italiene au început în Tigre operaţiunile împotriva trupelor comandate de rasul Mangascia, reuşind să ocupe Adigrat, Makalle şi Antalo. Îndreptându-se apoi spre nord ele au intrat în Adua.
Răspunsul lui Manelik a fost prompt; în fruntea unei armate de 80.000 de oameni, el părăsi în grabă Shoa, îndreptându-se spre Tigre. În câteva luni, armata etiopiană a pricinuit inamicului o serie de înfrângeri dezastroase.
La 7 decembrie 1895, o coloană italiană comandată de maiorul Toselli este complet nimicită de etiopieni. La primirea acestei ştiri, Crispi, pus în dificultate în faţa Camerei, îi cerea lui Baratieri o acţiune energică. În telegrama din 18 decembrie îi comunica printre altele: ,,Ţara este gata să răzbune victimile din 7 decembrie şi să ţină ferm prestigiul drapelului nostru”. La 7 ianuarie 1896, Crispi îi telegrafia din nou generalului să acţioneze în aşa fel încât ,,problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna”. Un alt insucces italian a fost înregistrat la Makalle; lipsită de alimente, garnizoana din acest oraş a fost nevoită să se predea.
Prim-ministrul Italiei, Crispi, alarmat de posibilele eşecuri ale Italiei să ducă la creşterea influenţei Franţei, care, după părerea sa, putea deveni un concurent primejdios în Africa orientală,a cerut generalului Baratieri să acţioneze. La 6 octombrie 1895, unităţile italiene au început în Tigre operaţiunile împotriva trupelor comandate de rasul Mangascia, reuşind să ocupe Adigrat, Makalle şi Antalo. Îndreptându-se apoi spre nord ele au intrat în Adua.
Răspunsul lui Manelik a fost prompt; în fruntea unei armate de 80.000 de oameni, el părăsi în grabă Shoa, îndreptându-se spre Tigre. În câteva luni, armata etiopiană a pricinuit inamicului o serie de înfrângeri dezastroase.
La 7 decembrie 1895, o coloană italiană comandată de maiorul Toselli este complet nimicită de etiopieni. La primirea acestei ştiri, Crispi, pus în dificultate în faţa Camerei, îi cerea lui Baratieri o acţiune energică. În telegrama din 18 decembrie îi comunica printre altele: ,,Ţara este gata să răzbune victimile din 7 decembrie şi să ţină ferm prestigiul drapelului nostru”. La 7 ianuarie 1896, Crispi îi telegrafia din nou generalului să acţioneze în aşa fel încât ,,problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna”. Un alt insucces italian a fost înregistrat la Makalle; lipsită de alimente, garnizoana din acest oraş a fost nevoită să se predea.
La 1 martie 1896, Baratieri, el însuşi doritor să şteargă impresia penibilă produsă de repetatele înfrângeri suferite de trupele italiene a început ofensiva. În scurt timp însă, cele trei coloane italiene care au executat această acţiune ofensivă la Adua (în total 20.000 de oameni) lipsite de legătură între ele au fost puse pe fugă şi decimate de trupele etiopiene comandate de Makonnen. Pierderile italiene s-au ridicat la circa 10.000 oameni. Cadrele corpului expediţionar italian au fost în întregime nimicite. O mare cantitate de armament şi muniţii au căzut în mâinile etiopienilor. Înfrângerea de la Adua a avut importante repercusiuni în politica internă şi externă a Italiei. Ea a provocat o puternică reacţie împotriva politicii autoritare şi de aventură colonială a lui Crispi.
Pacea a fost încheiată la 26 octombrie 1896 la Addis Abeba. Tratatul semnat de Manelik şi de plenipotenţiarul italian, maiorul Nerazzini, recunoştea independenţa absolută şi fără rezerve a Etiopiei, consacrând anularea definitivă a Tratatului de la Ucciali şi a pretinsului protectorat italian asupra Etiopiei.[3]
Din mărturiile unor conducători fascişti italieni, politica italiană de cucerire a Etiopiei a început cam prin anul 1932. Într-o cuvântare a sa din acea perioadă, dictatorul italian declarase cu cinismul ce-l caracteriza: ,, Nerespectarea drepturilor de suveranitate s-a făcut secole de-a rândul; să arate cineva măcar o singură naţiune, care, în decursul istoriei, nu a încălcat drepturile de suveranitate ale altui stat”.
În acest an, Mussolini, după propria sa expresie urmărea să lichideze ,, … marele cont rămas deschis de la 1896”, a însărcinat pe generalul fascist Emilio de Bono să plece în Eritreea spre a studia la faţa locului posibilitatea ducerii unor acţiuni militare în Africa Orientală. În anii 1933-1934, în Somalia şi Eritreea au fost construite numeroase drumuri şi aerodromuri şi au fost luate măsuri de întărire a forţelor armate italiene. Pe această linie Mussolini a pregătit pentru războiul din Etiopia unităţi militare cu un efectiv de 500.000 de oameni, bine înarmaţi şi instruiţi, circa 300 de avioane, din cele 2.000 de care dispunea şi un număr însemnat de blindate. Etiopienii aveau pentru a se apăra o armată de circe 350.000 de oameni, înarmaţi cu 300.000 de puşti învechite, circa 200 la fel de învechite şi 7-800 de puşti mitraliere.
N-a fost neglijată nici pregătirea diplomatică. În ajutor i-a venit Pierre Laval, admirator a lui Mussolini, care întreprinzând o călătorie la Roma, în urma unei discuţii cu dictatorul italian a semnat la 7 iulie 1935, un tratat conform căruia cele două părţi se obligau să se consulte în cazul unei ameninţări a independenţei Austriei, ambele guverne reglementându-şi astfel interesele lor africane. Atmosfera în jurul acestui tratat a devenit încordată, după ce contele Pompeo Aloisi şi reprezentantul Italiei la Societatea Naţiunilor s-a adresat Adunării Generale cu un ton impertinent: ,, Astăzi, membrii Societăţii Naţiunilor trebuie să aleagă între Italia şi Etiopia. Noi nu admitem să negociem cu oameni de culoare”. Evenimentele din Africa orientală a luat o turnură pe care toată lumea o aştepta. La 5 decembrie 1934, în localitatea Ual-Ual, din provincia Ogaden, s-a produs o ciocnire sângeroasă între o unitate militară etiopiană, care însoţea comisia mixtă anglo - etiopiană pentru delimitarea frontierei dintre Etiopia şi Somalia britanică, şi forţele armate italiene pătrunse pe teritoriul etiopian. Trupele italiene au făcut uz de artilerie, tancuri şi avioane. După aceste incidente, guvernul lui Mussolini şi-a sporit considerabil transporturile de trupe şi tehnică de război în Africa orientală. Tafari Makonen, încoronat împărat al Etiopiei în 1930 sub numele de Haile Selassie I a proclamat mobilizarea generală la 28 septembrie 1935. La 2 octombrie, de la un balcon, în piaţa Veneţia, Benito Mussolini, ţinând un discurs în faţa mulţimii isterizate spunea: ,, Cu Etiopia noi am avut răbdare timp de 40 de ani. Acum ajunge”. A doua zi a început războiul. Galeazzo Ciano şi fiii lui Mussolini au fost participanţi la primul bombardament aerian asupra oraşelor Adua şi Adigrat din apropierea graniţei cu Eritreea. Trupele etiopiene au opus o rezistenţă îndârjită, eroică, dar au fost copleşită de tehnica superioară de război a italienilor care n-au ezitat să folosească şi gazele toxice de luptă. Într-un iureş ofensiv de nestăpânit, la 6 octombrie, Adua a fost ocupată, ceea ce a făcut ca presa italiană să strige cu satisfacţie că înfrângerea din 1896 era răzbunată. La 14 octombrie a căzut şi oraşul sfânt din regiunea Tigre- Axum. După un scurt răgaz de 2 săptămâni, necesar pentru organizarea comunicaţiilor şi aprovizionării a început a doua fază a războiului, soldată cu cucerirea, a oraşului Makale. La 7 noiembrie a căzut Gorahoi şi, prin aceasta, aprovizionarea Etiopiei prin Somalia devenea problematică. [4]
Apelul lansat în 1936 de P.C.I., care activa în ilegalitate, pentru unirea întregului popor în lupta împotriva regimului mussolinian, împotriva cotropirii imperialiste a Etiopiei şi intervenţiei fasciste în Spania a reuşit să menţină în rândurile diferitelor pături ale populaţiei italiene o stare de spirit antifascistă. [5]Prin urmare, războiul din Etiopia a avut darul să provoace o gravă şi primejdioasă ruptură între opiniile publice din ţările democratice. Actul agresiv comis de Italia, membră a Societăţii Naţiunilor, asupra Etiopiei, de asemenea făcând parte din Societatea Naţiunilor a provocat o adâncă provocare la Geneva. Rapid, s-a ajuns la concluzia că acest conflict se încadra pe deplin în limitele prevederilor art. 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor şi în consecinţă s-a trecut la acţiune. Astfel s-a creat Comitetul celor 6 ( Anglia, Chile, Danemarca, Franţa, România şi Portugalia) care, examinând condiţiile în care s-a declanşat agresiunea, a ajuns la concluzia că Italia încalcă prevederile Pactului Societăţii Naţiunii.
În ziua de 7 octombrie, Consiliul Forumului de la Geneva a declarat Italia drept stat agresor, iar la 10 octombrie, Adunarea a confirmat această hotărâre cu 50 de voturi pentru, 1 împotrivă, al Italiei, şi 3 abţineri: Albania, Austria şi Ungaria. S-a format un Comitet de Coordonare care avea menirea de a stabili sancţiunile prevăzute de articolul 16 şi modalităţile aplicării acestora. Din sânul acestui Comitet ce cuprindea pe toţi membrii Adunării, cu excepţia părţilor, s-a ales un Comitet restrâns, numit Comitetul celor 18, care a pregătit propunerile de sancţiune. La 3 noiembrie, lista sancţiunilor a fost aprobată, intrarea ei în vigoare fiind hotărâtă pentru ziua de 18 noiembrie. Aceste propuneri de sancţiuni prevedeau: embargo asupra exportului de arme în Italia; încetarea importului de mărfuri italiene; ajutor mutual între ţările care aderaseră la sancţiuni etc.
Cu toate acestea, în pofida strădaniilor intense ale unor oameni politici de bună credinţă, în fruntea cărora s-a aflat în permanenţă Nicolae Titulescu, sancţiunile stabilite de Comitetul de Coordonare nu reprezentau un sistem de măsuri complete, riguros şi eficace, care să-l silească pe agresor să renunţe la actele sale de agresiune.
Aplicare sancţiunilor împotriva Italiei agresoare a fost afectată şi de poziţia unor state aflate în afara Societăţii Naţiunilor ca: Germania nazista, ieşită din organizaţie la 14 octombrie 1933, Japonia, de asemenea ieşită din ligă la 27 martie 1933 şi, nu în ultimul rând, Statele Unite ale Americii care nu făceau parte din Organizaţia de la Geneva. Astfel, urmând să recolteze cât mai multe foloase de pe urma conflictului dintre Italia şi Societatea Naţiunilor şi a slăbirii atenţiei celorlalte puteri concentrate în Asia, Japonia nu omitea, în acelaşi timp, fructificarea avantajelor ce le oferea conjunctura internaţională, promovării intereselor sale în Etiopia. Germania s-a alăturat politicii de sancţiuni şi aceasta pentru a menaja relaţiile cu Marea Britanie. În acelaşi timp, liderii germani manifestau bună-voinţă faţă de Italia. În ambele cazuri, Germania se pregătea să tragă maximum de foloase.
Îndată după declanşarea războiului, F.D. Roosevelt, considerând că Italia şi Etiopia se găseau în conflict armat, a instituit embargoul asupra exportului de arme şi muniţii către cele două ţări.
În favoarea Etiopiei s-au pronunţat reprezentanţii ţărilor mici şi mijlocii, foarte îngrijorate de precedentul primejdios pe care îl prezenta agresiunea nepedepsită comisă împotriva unei ţări independente, membră a Societăţii Naţiunilor.
Cu toate acestea, atitudinea cel puţin şovăielnică a guvernelor de la Londra şi Paris a constituit un obstacol în aplicarea cu eficacitate a sancţiunilor împotriva agresorului fascist, cu care se străduia să se ajungă la un compromis, impunând sacrificii Etiopiei. Astfel, la 9 decembrie s-a semnat la Paris o convenţie secretă între Pierre Laval, care devenise şef al guvernului francez, şi Samuel Hoare, ministrul de externe al Marii Britanii. Este vorba de faimosul Plan Laval-Hoare, care urmărea o înţelegere între Franţa, Marea Britanie şi Italia pe seama Etiopiei. Acest plan prevedea, în esenţă, ca partea de nord şi cea de sud-est a Etiopiei să fie anexate coloniilor italiene cu care se învecinau, iar în regiunea Galla, din vestul Etiopiei, Italia urma să obţină în exclusivitate, dreptul de colonizare. Acest Plan a declanşat mânia şi indignarea opiniei publice internaţionale, factor ce la determinat pe Samuel Hoare să demisioneze. Proteste deosebit de energice împotriva Planului Laval-Hoare s-au făcut auzite şi din partea statelor mici din nordul şi vestul continentului european.
Tergiversarea aplicării sancţiunilor de către unele state ca şi politica de sprijinire mascată a agresiunii italiene au făcut ca Mussolini să-şi continue criminala-i acţiune. Dar, în ciuda superiorităţii militare a Italiei, nu de puţine ori, trupele italiene s-au aflat în reală dificultate. Etiopienii plini de bărbăţie au întreprins contraofensive temerare la 22şi 25 decembrie 1935, la Amba Tzellere şi Al Gafa şi la 20-21 ianuarie 1936 la Temblen. În cursul lunii ianuarie 1936, luptele s-au intensificat considerabil. După eforturi deosebite, la 12 ianuarie 1936, pe frontul de sud, trupele italiene comandate de generalul Graziani au declanşat ofensiva folosind 3.400 vehicule, 70 de asalt şi 38 de avioane, folosind şi gaze asfixiante şi vezicante.
Pe frontul din nord, comandaţi de Bodoglio, italienii cu 70.000 de oameni, 281 de tunuri şi 170 de avioane, au dezlănţuit o amplă ofensivă. După adevărate bătălii de exterminare, în care s-au înfruntat forţe inegale din punct de vedere al organizării şi dotării tehnice, armata etiopiană, cu tot eroismul ei, s-a dezintegrat. La 1 mai, Haile Selassie a părăsit capitala Addis-Abeba care avea să fie ocupată de agresori la 5 mai. La 9 mai, Mussolini a semnat decretul privitor la anexare Etiopiei. Astfel, articolul 1 cuprindea: ,, Teritoriile şi populaţiile care au aparţinut Imperiului Etiopiei sunt puse sub întreaga şi deplina suveranitate a regatului Italiei. Regele Italiei îşi arogă titlul de împărat al Etiopiei, pentru el însuşi şi pentru succesorii săi”.
Pătrunderea Italiei în Etiopia şi transformarea acesteia în colone italiană a provocat o adevărată tulburare la Londra şi Paris. Consiliul Naţiunilor a refuzat să recunoască anexare Etiopiei la Italia, menţinând pe ordinea de zi a Adunării Generale din iunie 1936 problema conflictului italo-etiopian. Cursul din ce în ce mai rapid al evenimentelor anunţa apropierea catastrofalului deznodământ din 1939.[6]
Scopurile lui Mussolini în Etiopia au fost nepotrivite cu etica secolului XX. Ele aparţineau acelor epoci întunecate, când oamenii albi se considerau îndreptăţiţi să cucerească oamenii galbeni, negri sau roşii şi săi subjuge cu forţa lor superioară şi cu armele. În acea vreme luminată, când s-au comis crime şi cruzimi de la care ar fi dat înapoi chiar şi sălbaticii din epocile trecute, sau de care aceştia nu ar fi fost capabili, o asemenea comportare era nu numai depăşită istoric ci şi reprobabilă. [7]
Problema etiopiană a reprezentat cotitura fundamentală a fascismului. Succesele obţinute de Mussolini l-au întărt în convingerea sa că este infailibil şi a crezut, de acum înainte, că putea întreprinde orice, folosind forţa. Refuzând normalizarea situaţiei, prin preluarea politicii de la Stresa, Ducele considera marea răbdare de care au dat dovadă Parisul şi Londra drept dovezi ale slăbiciunii iremediabile ale democraţiilor şi a emanaţiei lor care era Societatea Naţiunilor. Alegerea aceasta, făcută în 1936, a condus la colaborarea cu Germania şi apoi la înfeudarea faţă de ea şi la intoxicarea graduală a mentalităţii prin militarism.
Pe plan colonial, cucerirea Etiopiei nu a adus rezultatele scontate. În 1937, Mussolini a creat u Minister al Africii Orientale, a cărui conducere a luat-o chiar el. Mulţi etiopieni au refuzat să se ralieze puterii ocupante şi a fost nevoie să se organizeze împotriva ,,rebelilor” o dură represiune. În ciuda corupţiei şi dezordinii administrative fasciste, geniul constructiv al italienilor a realizat o operă remarcabilă în domeniul sanitar şi în cel rutier. Însă imensele cheltuieli (peste 2.000 de miliarde de lire între 193 şi 1945) nu au putut duce foloase într-un timp atât de scurt. În 1939, Italia cheltuia cu coloniile sale de zece ori mai mult decât câştiga şi nu făcea cu ele decât 2% din comerţul său total. [8]
[1] Z. Zamfir, Istorie universală contemporană, Bucureşti, 2003, p.143.
[2] H. Michel, Al doilea război mondial, Bucureşti, 2001, p. 32.
[3] N. Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionle interbelice : războiul italo-etiopian 1935-1936, Bucureşti, 1981, p. 19-21.
[4] Z. Zamfir, op. cit., 2003, p.143-145.
[5] Gh. Zaharia, I. Cupşa, Al. Vianu, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1975, p. 28.
[6] Z. Zamfir, op. cit., 2003, p. 145-149.
[7] W. Churchill, Al doilea razboi mondial, Vol. I, Bucureşti, 1996, p.78.
[8] P. Guichonnet, Mussolini şi fascismul, Bucureşti, 2002, p. 84.
[2] H. Michel, Al doilea război mondial, Bucureşti, 2001, p. 32.
[3] N. Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionle interbelice : războiul italo-etiopian 1935-1936, Bucureşti, 1981, p. 19-21.
[4] Z. Zamfir, op. cit., 2003, p.143-145.
[5] Gh. Zaharia, I. Cupşa, Al. Vianu, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1975, p. 28.
[6] Z. Zamfir, op. cit., 2003, p. 145-149.
[7] W. Churchill, Al doilea razboi mondial, Vol. I, Bucureşti, 1996, p.78.
[8] P. Guichonnet, Mussolini şi fascismul, Bucureşti, 2002, p. 84.
0 Response to " Ocuparea Etiopiei de către Italia "
Trimiteți un comentariu