articol realizat de Spinu Sebastian
În acest articol ne propunem să analizăm evoluţia fenomenului economic numit capitalism, să îi găsim într-o oarecare măsură un început, iar apoi să urmărim evoluţia gândirii economice în epoca modernă. Deşi spiritul capitalist nu intră în tiparele vieţii din perioada medievală, trebuie să îi căutăm forma primitivă în perioada medievală. Fernand Braudel spune despre capitalism că se desfăşoară şi îşi afirmă forţa la vârful societăţii, fiind prezentat ca apogeul şi motorul progresului economic. Însă tot el subliniază că modernitatea nu a creat capitalismul ci l-a moştenit[1]. Este greşit dacă ne gândim că goana după aur şi argint ar defini spiritul capitalist. Este însă vorba de o mentalitate schimbată a unor societăţi, iar acestea vor fi promotorul gândirii economice moderne.
Termenul de "capitalist" nu are numai o dimensiune economică, deşi economicul a jucat un rol esenţial, pentru că orice societate ca să existe, să creeze, trebuie să aibă condiţii de viaţă asigurate. Când spunem capitalist, înţelegem
şi anumite tipuri de societate şi anumite tipuri de relaţii între membrii societăţii respective. Relaţiile economice de tip capitalist apar, mai întâi, acolo unde oamenii înzestraţi cu spirit întreprinzător, capabili să-şi asume riscuri, au creat activităţi în principal bazate pe comerţ, astfel încât putem spune că, într-o prima fază, capitalismul european era un capitalism comercial. El s-a dezvoltat mai întâi în cadrul republicilor italiene mediteraneene (Genova, Veneţia, Livorno), care dominau pana în sec. XV-XVI comerţul pe Marea Mediterană. Negustorii italieni, sprijiniţi întotdeauna de stat, îşi extind puţin câte puţin relaţiile comerciale către nordul Europei. Astfel, între olandezi şi italieni se creează o primă relaţie de ordin comercial[2]. Tot aici putem aminti şi de Liga Hanseatică, o alianţă comercială între oraşe stat, centre comerciale,legate între ele prin rute maritime, unde negustorii îşi făceau activitatea[3].
şi anumite tipuri de societate şi anumite tipuri de relaţii între membrii societăţii respective. Relaţiile economice de tip capitalist apar, mai întâi, acolo unde oamenii înzestraţi cu spirit întreprinzător, capabili să-şi asume riscuri, au creat activităţi în principal bazate pe comerţ, astfel încât putem spune că, într-o prima fază, capitalismul european era un capitalism comercial. El s-a dezvoltat mai întâi în cadrul republicilor italiene mediteraneene (Genova, Veneţia, Livorno), care dominau pana în sec. XV-XVI comerţul pe Marea Mediterană. Negustorii italieni, sprijiniţi întotdeauna de stat, îşi extind puţin câte puţin relaţiile comerciale către nordul Europei. Astfel, între olandezi şi italieni se creează o primă relaţie de ordin comercial[2]. Tot aici putem aminti şi de Liga Hanseatică, o alianţă comercială între oraşe stat, centre comerciale,legate între ele prin rute maritime, unde negustorii îşi făceau activitatea[3].
Capitalismul a apărut într-o anumită parte a lumii – Europa Occidentală - şi s-a extins treptat, ajungând un sistem de organizare economică de cuprindere tot mai mare. Capitalismul este o organizare economică de tip raţional care cuprinde întreprinderi bazate pe investiţiile bazate pe termen lung, libertatea juridică a forţei de muncă, pe diviziunea planificată a muncii în cadrul întreprinderii şi pe alocarea factorilor de producţie în funcţie de cerinţele pieţei. Considerat la nivelul comportamentului individual, spiritual capitalist nu este o invenţie a epocii moderne şi a unei anumite zone geografice. Întotdeauna au existat întreprinzători care şi-au condus în mod sistematic afacerile, care au muncit mai mult şi mai greu, şi au folosit economiile pentru a le investi. În perioadele premoderne, acestea au fost cazuri izolate şi nu au putut impune o nouă ordine economică. Pentru ca noul comportament să se generalizeze în întreaga societate a fost necesar ca el să-şi aiba originea nu în comportamentele individuale ci în ceva comun tuturor membrilor unei societăţi . Acest ceva comun este identificat de Max Weber în etica protestantismului. Fără să analizăm acum fiecare doctrină teologică, luăm concluzia lui Weber potrivit căreia evoluţia economiei este susţinută şi de mentalităţile şi religia indivizilor. De exemplu, un catolic va rămâne la meşteşugurile lui, în timp ce un protestant este atras de fabrici, unde ocupă funcţii superioare ca lucrător calificat sau poziţie administrativă[4]. După Weber, viziunea reformată asupra nobilităţii muncii la orice nivel, ciubotar sau doctor în ştiinţe, a vocației dăruite şi menţinute de Dumnezeu în viaţa fiecăruia, şi în special încrederea nezdruncinată în suveranitatea lui Dumnezeu asupra Universului şi a bunătății lui faţă de creştini, a fost ingredientul principal în crearea şi dezvoltarea teoriei şi practicii a ceea ce azi numim capitalism[5].
După marile descoperiri geografice, mari cantităţi de aur şi argint au fost aduse în Europa, constituind una din principalele surse de acumulare primară de capital în ţările care aveau deschidere la mare. Europenii, animaţi de spiritul întreprinzător, cu gustul sporit pentru cunoaştere (stimulat de Renaştere în principal), creează o orientare raţionalistă a europeanului (anglo-saxoni) şi încep să pună sub semnul întrebării doctrina bisericească.
Noul curent economic ce apare în secolul XVI este mercantilismul – denumit aşa de Adam Smith. Mercantilismul a însemnat ruptura de scolastica medievală. Mercantilismul aduce economia la rang de ştiinţă. Epoca în care găsim mercantilismul coincide cu marile descoperiri geografice, apariţia statului modern şi deplasarea centrului activităţii economice şi politice din bazinul mediteranean în Oceanul Atlantic. Problema principală a mercantilismului este cea a îmbogăţirii naţiunii, care asigură forţa statului. Aceasta se poate face prin intermediul monedei, industriei şi a comerţului, practicat în Spania, Franţa şi Anglia[6].
Mercantilismul s-a manifestat în trei forme. Prima fază este reprezentată de bullionism, găsit în Spania secolului XV, unde se considera că bogăţia statului este dată de cantitatea de aur şi argint. Altă formă apare în Franţa sub denumirea de industrialism. Aici, dezvoltarea industriei naţionale pentru procurarea mărfurilor de consum şi stocul monetar de care ţara avea nevoie. Cea mai evoluată formă a mercantilismului apare în Anglia, sub denumirea de mercantilism comercial. Anglia urmărea dezvoltarea comerţului, a industriei şi a coloniilor pe care le poseda. Prezentarea mercantilismului ne permite să ne formăm o imagine despre gândirea întreprinzătorilor din perioada constituirii statului burghez modern[7].
Mai târziu, ca răspuns la mercantilism, apare şcoala clasică. Din cadrul şcolii clasice distingem fiziocraţii, Adam Smith, şcoala engleză şi cea franceză. Contrar mercantilismului, curentul fiziocrat, apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea, a constituit o veritabilă şcoala economică, având, după cum se remarcă în literatură, un conducător, un manifest si discipoli. Cel mai reputat dintre fiziocraţi, considerat coiful curentului, a fost francezul François Quesnay (1694-1774). „Manifestul” său este reprezentat prin Tabloul economic, publicat de el în 1758, în care se prezintă, pentru prima dată, un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economiei naţionale. Între reprezentanţii acestui curent se numără discipolii lui Quesnay: Du Pont de Nemours, Mercier de la Riviere şi Jacques Turgot (1727-1781), care, în timpul lui Ludovic al XVI-lea, a deţinut funcţia de controlor general al finanţelor Franţei. Concepţia fiziocratică se remarcă printr-o serie de contribuţii şi idei importante, între care: critica argumentară a mercantilismului, formularea ideii cu privire la existenţa unei ordini naturale în societate şi a unor legi naturale de dezvoltare a acesteia, faptul că agricultura este singura ramură productivă, în care se creează produs net şi se sporesc cantitățile de resurse disponibile, celelalte fiind considerate sterile. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al acestora şi adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de proprietarii funciari [8].
Mai târziu, cel ce aduce o schimbare în gândirea economică va fi Adam Smith. Smith este fondatorul şcolii clasice liberale şi în acelaşi timp, economist modern. Lucrarea sa, “Avuţia naţiunilor”, a fost foarte apreciată. Marx laudă această lucrare datorită căreia economia politică a devenit un tot închegat, domeniul ei căpătând contururi precise, iar autorul ei este considerat ca fiind fondatorul economiei clasice burgheze în forma ei dezvoltată[9].
Adam Smith a respins erorile mercantiliştilor şi fiziocraţilor. Filozofia sa economică însă conţine multe elemente de împrumut de la fiziocraţi, dar cu altă semnificaţie teoretică. El consideră că bunăstarea indivizilor se realizează în cadrul unei ordini naturale, dându-I un alt sens. Ordinea naturală, în concepţia lui Smith, este lipsită de orice fundament teologic şi se realizează de la sine, prin activitatea oamenilor. Atunci când omul lucrează pentru sine, societatea este mai bine servită decât dacă ar lucra în interes general. Astfel, Smith ajunge la concluzia că societatea are nevoie de un sistem al libertăţilor naturale. Concurenţa apare, în condiţiile regimului liberal, ca o consecinţă necesară a principiului economiei naturale a intereselor individual, cu obligaţia pentru stat de a nu tulbura prin intervenţii imprudente[10].
Adam Smith reproşa mercantiliştilor că au confundat bogăţia sau capitalul cu banii. El nu vedea în prezenţa acestora în circulaţie decât un capital mort, care nu produce nimic. Referitor la conceptual de bogăţie, Smith susținea că “munca manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare pe care le consumă anual, fie în produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce cumpără de la alte naţiuni cu acest produs”. Conceptul de bogăţie este mult mai larg la Smith, nu se limitează numai la bani, ci se extinde la toate lucrurile necesare vieţii. Sporirea avuţiei are loc în primul rând prin creşterea productivităţii muncii ca urmare a diviziunii manufacturiere şi a sporirii numărului de muncitori productivi. Cauza apariţiei diviziunii muncii este năzuinţa oamenilor spre folosul propriu şi înclinaţia acestora spre schimb. Pentru sporirea capitalului, scoţianul a pledat pentru economisirea banilor, pentru că o conduită risipitoare ar duce la diminuarea acestuia. Tot pentru sporirea capitalului se susţine şi idea schimbului între state, date fiind diferenţele dintre cererile de pe piaţă[11].
Un veritabil continuator al liberalismului economic, David Ricardo va continua pe drumul lui Adam Smith, corectând unele probleme pe care acesta le-a lăsat în urmă, în special la teoria valorii. El afirma că valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată, depinde de cantitatea de muncă relativă necesară pentru producerea eişi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această muncă. Plecând de la idea lui Smith referitoare la bani, Ricardo propune demonetizarea aurului, introducerea banilor de hârtie şi crearea etalonului Aur[12].
Pentru a completa tabloul în care se găseşte societatea modernă ce îmbrăţişează capitalismul, John Stuart Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana îşi face rău. Sunt excluşi din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu, copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale). Se poate remarca faptul că filosoful britanic nu consideră ofensa o faptă negativă întrucât este de părere că o acţiune nu poate fi restricţionată pentru că încalcă o convenţie morală a unei societăţi[13].
Dacă reflectăm asupra celor relatate mai sus, observăm că pentru a ajunge la un sistem economic raţional, Europa a trecut printr-un lung proces de evoluţie. Cel mai important pas a fost reforma şi îndepărtarea individului de vechile învăţături bisericeşti. Aici avem două opinii. Cea a lui Max Weber, care caută punctual fix al începuturilor capitaliste, şi le găseşte în etica protestantă. Cel ce susţine că Weber face o eroare este Fernand Braudel, care aduce în discuţie şi oraşele stat din Italia – Veneţia, Genova şi Florenţa – unde elita financiară era cea care deţinea puterea. Ce vrea să surprindă Braudel este că religia, deşi nu acceptă la început noutăţile pieţei, ea se acomodează cu timpul la realităţile actuale şi faptul că libertatea omului vine după reformă este o concluzie pripită. În viziunea lui Braudel, Amsterdamul copiază Veneţia, fără a veni cu nimic nou şi că centrul economic s-ar fi deplasat oricum la un moment dat din raţiuni economice către Atlantic[14].
Totuşi, în timp ce Braudel lasă evoluţia în seama la longue duree, Weber consideră că doar impunerea gândirii raţionaliste a dus la schimbare. El respinge idea că metalul preţios, legea romană, obiectele de valoare sau condiţiile geografice ar fi fost ceva esenţial pentru dezvoltarea capitalismului[15]. În concluzie, putem aproba că epoca modernă nu a inventat capitalismul ci la moştenit. Totuşi, epoca modernă a perfecţionat în timp acest fenomen. Este adevărat că şi în medievalitate găsim negustori şi oraşe comerciale, dar cazurile nu sunt multe. Pentru a fi posibilă apariţia în masă a oamenilor care să se gândească doar la agonisire, la un trai cat mai simplu şi nu risipitor, la a consuma doar cât are nevoie, la a scoate bani din orice, a fost nevoie de Reforma şi de apariţia confesiunilor protestante. Mai târziu în epocă, având deja o bază, o temelie, gândirea economică a evoluat, iar capitalismul odată cu aceasta.
[1] Fernand Braudel, Dinamica capitalismului, Corint, Bucureşti, 2002, p. 55.
[2] Ibidem, p. 56.
[3]http://ro.wikipedia.org/wiki/Liga_Hanseatic%C4%83 din 20 octombrie 2011.
[4] Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 34.
[5] Ibidem, pp. 82-126.
[6] Mihai Todosia, Doctrine economice, Piatra-Neamț, 1994, p. 24.
[7] Ibidem, pp. 25-28.
[8] Ibidem, pp. 36-49.
[9] Ibidem, pp. 50-51.
[10]http://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith din 20 octombrie 2011.
[11] Mihai Todosia, op .cit., p. 60.
[12] Gheorghe Popescu, David Ricardo economistul genial, Editura Rissoprint, 2007, p. 83- 89.
[13] John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 75-76.
[14] Fernand Braudel, op. cit., pp. 56-57.
[15] Guenther Roth, Wolfgang Schluchter, Max Weber's Vision of History: Ethics and Methods, University of California Press, 1984, pp. 187-188.
[2] Ibidem, p. 56.
[3]http://ro.wikipedia.org/wiki/Liga_Hanseatic%C4%83 din 20 octombrie 2011.
[4] Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 34.
[5] Ibidem, pp. 82-126.
[6] Mihai Todosia, Doctrine economice, Piatra-Neamț, 1994, p. 24.
[7] Ibidem, pp. 25-28.
[8] Ibidem, pp. 36-49.
[9] Ibidem, pp. 50-51.
[10]http://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith din 20 octombrie 2011.
[11] Mihai Todosia, op .cit., p. 60.
[12] Gheorghe Popescu, David Ricardo economistul genial, Editura Rissoprint, 2007, p. 83- 89.
[13] John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 75-76.
[14] Fernand Braudel, op. cit., pp. 56-57.
[15] Guenther Roth, Wolfgang Schluchter, Max Weber's Vision of History: Ethics and Methods, University of California Press, 1984, pp. 187-188.
0 Response to " Capitalismul "
Trimiteți un comentariu